Cristina Crețu Țin minte o după-amiază de vară. Treceam în clasa a VI-a. M-am repezit la baba Ioana Tilicoaia special ca să mă uit la chipul unei fete pictat pe lada de zestre, așezată la marginea patului din stânga camerei, cum intrai pe ușă. Era un medalion, de fapt. Mi-am pus mintea la treabă și am căutat să nu-l uit. Repede-repede, m-am întors acasă, mi-am luat blocul de desen, acuarelele, un pahar cu apă și m-am dus pe verandă. Nu era închisă cu geamuri. Lumina soarelui bătea din față, direct pe coala de desen. M-am așezat pe pragul ușii dinspre sală și l-am pictat cât am putut de bine. Fata avea un păr bogat, pieptănat pe spate. Rochia era croită cu un decolteu adânc. Pe umeri, câte un fald din bucla mânecii. La gât, un lănțișor cu o casetă. A fost prima dată când am simțit nevoia să pictez ceva anume. Fata aceea mă fascina. Mi se părea a fi singurul lucru prețios din camera babei Ioana. Pesemne, ea nici nu știa ce comoară avea. „Am luat-o din târg, de la un om de la munte”, mi-a spus într-o zi, la insistențele mele.
Pictura mea s-a pierdut. Nu am arătat-o la școală.
Știu că, în după-amiaza aceea de vară, am pictat ceva doar pentru mine, așezată pe prag, fără fasoane, și, fără îndoială, am reușit să o pictez și la mine în suflet, pentru că nu am uitat nici acum chipul fetei de pe lada de lemn, în care baba Ioana își păstra cu grijă toate hainele pentru ziua cea mare.
