Literatura de azi 
În cel mai recent volum de poezie, Numele meu este altul (Editura Creator, 2021), Ramona Müller face o introspecţie lucidă, calculată a sinelui, o serie de explorări identitare în prezent, dar şi în trecutul spre care priveşte cu detaşare şi seninătate.
Poezia Ramonei Müller este amprentată de o melancolie foarte bine temperată, topită într-o alchimie care adună şi transformă stări, amintiri, ecouri, distanţări, dorinţe împlinite sau nu, toate aşezate într-un construct poetic voit alambicat, menit parcă să evite marea întâlnire cu sine. Nu te cerceta prea adânc, pare să spună poeta, stai la distanţă de propria fiinţă ştiind „că nu poţi să-ţi ţii viaţa în lesă“:
„un lasou te trage mereu la ţărmul naşterii/ nu-ţi iubi prea mult apropierile de tine.“ (alandala)
O uşoară debusolare, atât cât să echilibreze căutarea cu obstinaţie a unui discurs poetic sigur de sine, un limbaj pe alocuri ermetic, imagini ca nişte piese de puzzle dispersate, unele golite de culoare, orientează cititorul spre o lectură cu descifrări succinte, un exerciţiu în care descoperă un timbru poetic relaxat, onest. Acolo unde pare că lipseşte ceva, autoarea rămâne în aşteptare, încercuind întrebările cheie, chiar dacă răspunsurile poate nu vor veni niciodată:
„am îndrăznit să merg acolo/ pe ape fără valuri/ acolo/ spre ţărmuri fără durere/ m-am sprijinit doar pe mine/ ca şi cum braţele mele/ la fluxul mult prea înalt/ năşteau degete pentru marea trecere// (…) mă opresc din când în când/ să mai prind puteri/ şi să merg mai departe/ chiar de-ar fi să trec/ peste poduri de suspine/ şi să reconstruiesc zăgazurile rupte de furtună“. (lumea nouă de altădată)
Sunt aduse la suprafaţă amintiri, cum este aceea a mamei, o recuperare târzie a unor sentimente (şi imagini) care nu au fost trăite/receptate pe deplin la timpul cuvenit. Totul se desfăşoară în lumina şi coloratura prezentului, chiar dacă sunt evocate întâmplări din trecut. Poeta nu pare să călătorească în timp, mai degrabă reconstruieşte acele repere, captând fotografic momentul:
„mai ieri parcă eram/ copila ce-şi dorea să poarte/ pantofii cu toc ai mamei/ i-am încălţat la prima întâlnire/ făceam gropiţe în obraji/ şi piruete în faţa oglinzii/ cât de mult semeni cu taică-tu/ îmi spunea/ fluturii din pieptul meu zburau spre alte vremuri/ uneori îşi pierdeau aripile şi plonjau/ în buzunarul rochiei albe/ pe unde o umbla copila asta/ acum se face seară/ gândea mama încreţindu-şi fruntea/ încerca zadarnic să-mi adune drumurile/ pe scară până la etajul trei// mama a fost întotdeauna o uşă răbdătoare/ pe care am învăţat târziu să o deschid“. (mi-e sufletul plin de părinţi)
Secvenţe luminoase recuperează şi rescriu pentru cititor un timp care „vorbeşte aceeaşi limbă“ cu poeta, un timp al sărbătorii şi al rugăciunii rostite în linişte pe dinlăuntru:
„lipeşte-ţi urechea de pământ/ o tu pământ al meu/ fulgerat de gârle seci/ deschide-ţi poarta să ne fie moartea mai uşoară/ şi prinde veacul acesta/ în tulpina româniei mele// aici te cheamă glia/ să îţi pui dorurile ciorchine la cingătoare/ ştiai că inima unei ţări încape într-o nucă/ şi că binecuvântarea sună a bucium/ ultima rugă înjunghie cerul/ şi coboară-n braţele cerdacului/ la marginea icoanei se adună laolaltă/ toţi fraţii din colţurile lumii“. (acasă e pur şi simplu)
În corpul acestui volum de versuri, într-o ramă distinctă, pe care poeta o aşază cu grijă la vedere, sunt pagini care capătă o lumină de miere. Sunt adunate aici poeme de dragoste, acea „mature love“ dospită, coaptă, suficient de discretă, privită prin lentila experienţelor de viaţă:
„e lung drumul până la tine şi înapoi/ poate în toamna ta/ bruma se aşterne mai devreme/ altfel nu ştiu de ce/ m-aş agăţa de întrebările arămii/ şi de toate colţurile îndoite/ care îţi recapitulează adresa// când încep să cadă frunzele/ desfac scrisorile/ ajunse la capătul puterilor// (…) parcă am fi fost noi/ parcă sunt eu/ o carte necitită şi prăfuită/ parcă sunt eu/ desfrunzită cu tălpile goale/ o mireasă ce îşi îmbracă/ rochia de hârtie“. (mireasa cu rochie de hârtie)
Subtilă este şi descinderea în mediul rural, în minunata lume veche, lumea tuturor începuturilor, oferind cititorului imagini care surprind o atmosferă bucolică, având darul de a fluidiza lectura în sensul în care o schimbare de registru aduce o prospeţime în discursul poetic:
„în zilele cu soţ/ dorm toţi copacii cu frunzele în sus/ mi-e dor de mama care trage/ din clopotul fiinţei mele/ până miros a salcâm// păpuşile cu ochi de cărbune se joacă/ de-a v-aţi ascunselea/ prin bordeie cu atâtea obiceie/ încep să număr alintată/ în palmele satului/ până când/ cine nu-i gata/ îl iau cu lopata“. (ferestre interioare)
Cu o parcimonie greu de înţeles, poeta strecoară în poezia acestui volum imagini tuşante („sângele velin al ghioceilor/ trece prin oase şi troiţe“) sau formulări care aduc farmec şi o notă de originalitate: „femeia cu cloşul tornadă“, „gheişă cu rochia cloş caolin“, „mai sus de genunchi e peniţa“.
Noul volum de poeme al Ramonei Müller, frumos însoţit între filele sale de reproduceri ale unor lucrări de artă semnate de Iulia Şchiopu, Cristina Lihăt şi Florin Şuţu, se remarcă printr-un discurs discret al mărturisirilor, apropiat de adevăr doar în măsura în care reuşeşte să se debaraseze de formulări (poetice) voit ermetice în favoarea celor care includ emoţie.
Liliana RUS
