Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 20
Încâlcite mai sunt căile birocraţiei! Încerc să aflu cine stăpâneşte fostul depozit al rafinăriei. Norocul meu este că m-am obişnuit cu actele, dosarele, hârţoagele, ştiu cum sunt alcătuite, unde să caut, cărui serviciu să-i cer informaţii, cum să-i conving să mi le dea. Nimeni n-o să-ţi spună ceva pentru că doreşti asta. Trebuie să-i convingi sau să le ceară cineva cu mare putere. Poate chiar să-i ameninţi. Uneori le e lene să caute. De cele mai multe ori aşteaptă ceva în schimb, un cadou, o atenţie, un serviciu. Alteori acoperă pe cineva, ori ştiu că dosarele nu sunt în regulă, nu se pot face de râs că le-au acceptat, le fac rătăcite, pierdute, poate renunţi. Eu nu renunţ niciodată.
— Măi, Greucene, crezi că numai să aflu ce-mi ceri tu am eu pe cap? Mai ai şi tu răbdare!
Până la urmă aflu. Unei fundaţii de caritate, veche de câţiva ani, i s-a concesionat fostul depozit şi terenul din jur. N-auzisem de ea, nu-mi spune nimic numele. Fundaţiile non-profit nu prea ajung pe lista fărădelegilor, n-aveam cum s-o fi întâlnit.
A apărut prin comasarea altor două fundaţii, nici numele iniţiatorilor nu-mi spun nimic, nişte anonimi. Şi-a propus să facă un parc de cercetări agricole. Până la cercetări va fi o munca de câţiva ani de curăţat terenul. Autorităţile au fost încântate că se arată cineva interesat să facă ordine unde ele nu s-au învrednicit o viaţă. Autorizaţiile au curs ca unse, mă interesează mai puţin dacă au şi fost unse. Parcă văd că s-a trezit vreo minte de consilier, membru al cutărui partid, să laude din nou iniţiativa particulară. Deocamdată, fundaţia a îngrădit spaţiul şi depozitează deşeuri. N-a interesat pe nimeni de unde le aduce. Nici nu se ştie că aduce deşeuri, informaţia nu poate fi decât bârfă a concurenţei nemiloase. Norocul meu că văzusem cu ochii mei.
M-am gândit că pentru un asemenea parc ai nevoie nu numai de aprobări din partea consilierilor primăriei, ci şi de aprobări de la minister. Ţi se cer ’jdemii de acte, cred că mai mult decât acte. Eşti puternic dacă obţii aprobarea.
Nu cred că pot afla repede tot ce vreau, am acces mai greoi la informaţiile din Capitală. Îi dau de lucru şi prietenului meu ziaristul, poate-l interesează pentru un nou articol. E încântat. Când îi povestesc ce ştiu, miroase pe loc îmbârligături necurate. Îi sclipesc ochii. Dacă nu era ziarist, omul ăsta era bun de killer, îi place sângele şi-l simte de la distanţă. Se amuză când îi spun ce gândesc. Îmi răspunde că a trăit toată adolescenţa cu o bibliotecă de romane poliţiste, doar aşa uita ce e în jur. I-au intrat în sânge şi acum îl ajută în meserie.
Se distrează, îmi povesteşte că e un subiect pe care l-a început cu vreun an în urmă, l-a abandonat pentru că nu ducea nicăieri. Nu avea cazuri. Se prinsese că fundaţiile apar ca ciupercile. Cineva trebuie să fi înţeles cât de mult şi de repede poate profita din ele: legislaţie lejeră şi precară, mărfuri fără taxe, construcţii fără taxe, automobile fără taxe, bani care se spală uşor, nu rămân urme.
Scrisese despre o fundaţie care avea cinci sute de automobile primite sau aduse din străinătate, fără un ban, toate înregistrate pe numele ei, dar folosite de diverşi, care le cumpăraseră în fapt, fără acte. Ideea fusese genială. Ancheta nu dusese la nimic. Fundaţia avea tot dreptul să dea în folosinţă cuiva automobilul ei, ca s-o ajute în activitate. Nimeni nu putea cere unei fundaţii să-şi angajeze oameni pentru fel şi fel de servicii. Cei care le făceau, le făceau benevol. Nimeni n-a vrut să întrebe ce activitate atât de intensă are fundaţia, dacă are nevoie de cinci sute de maşini.
Mă gândeam că mă va prinde iarna până voi afla ceva nou. Mi se părea prea întortocheat, prea închis totul. De unde să apuci un fir? Cum să fii sigur că e firul care duce undeva? Ziaristul m-a căutat neaşteptat de repede. Era dezamăgit, dar ceva-ceva tot aflase.
Una din fundaţiile care o iniţiaseră pe cea cu parcul de cercetări era cea cu maşinile. Ăsta a fost norocul. Păstrase în computer toate informaţiile, i-a fost uşor să meargă la vechile surse, să caute noutăţile. Administratorul vechii fundaţii mirosise o primejdie, cu ani în urmă. Oficial, s-a îmbolnăvit, s-a retras şi organizaţia sa îşi înceta activitatea. Transfera proprietăţile uneia noi, care urma să se îngrijească nu doar de bătrâni, cum făcuse cea veche, ci şi de copii, de floră montană, de mediu. Toate maşinile despre care scrisese ziaristul au fost donate sau vândute. Niciuna n-a mai reapărut. Niciuna nu era mai veche de doi ani, în mod sigur profiturile au fost uriaşe.
Fundaţia nouă a obţinut, împreună cu altele două, şi ele non-profit, concesionarea depozitului şi a terenului înconjurător. Administratorul uneia dintre fundaţii e finul directorului de personal din ministerul Mediului. A semnat aprobarea cu două săptămâni înaintea ultimelor alegeri. După alegeri a fost înlocuit cu un alt director de personal care a întărit aprobarea, permiţând fundaţiei să aducă din străinătate utilaje de cercetare şi îngrăşăminte speci-fice. Nu s-a întrebat nimeni de ce fusese nevoie să se scrie în aprobare „îngrăşăminte specifice”. Ziaristul nu ştie dacă există vreo relaţie de rudenie între directorul de personal şi administrator, dar directorul i-a fost adjunct predecesorului său, chiar dacă face parte dintr-un alt partid. Îndată ce a părăsit ministerul, cel dintâi a fost cooptat în administrarea fundaţiei. Fireşte, benevol, fără vreo retribuţie.
Până acum fundaţia n-a importat nici un utilaj agricol, dar pe numele ei au sosit în ţară mai multe transporturi cu pesticide. Unul dintre camioane a fost oprit în vamă o săptămână, n-avea toate actele însoţitoare, care au sosit mult mai târziu. Şi acestuia şi celorlalte li s-au pierdut urma, intră atâtea sute de mii de transporturi în ţară, n-are cine să le ţină evidenţa tuturor, dacă serviciile nu sunt computerizate.
Ziaristul nu crede o iotă din ce i s-a spus. Mai crede că pesticidele din acte erau de fapt butoaie cu deşeuri toxice care au sfârşit ascunse în depozitul meu. Se câştigă colosal din afacerea asta, s-a mai întâmplat cu ani în urmă pe undeva lângă Sibiu sau Făgăraş, a izbucnit un scandal internaţional când au fost descoperite butoaiele bombă. Firmele îşi vând unele altora butoaiele, într-un lanţ că-i pierzi şirul şi nu-i mai afli capătul, peste ani, când se descoperă că mediul a fost grav poluat. Ziaristul n-are nici o dovadă, dar la momentul pe care-l vom stabili poate declanşa un nou scandal, încât să se facă cercetări. Orice ar fi, e convins că se vor descoperi nereguli grave.
Era dezamăgit, spera să afle mai mult. Ce-mi spusese abia de-i ajungea de un articol, cu multe necunoscute.
Păstrase ce era mai suculent, zicea el, pentru sfârşit. A vrut să afle care sunt acţionarii fundaţiei. Fel şi fel de nume care nu-i spuneau nimic, probabil mici afacerişti locali sau persoane-paravan.
Între ele, un nume care îi atrăsese atenţia pentru că-l văzuse de curând prin ziare, când se inaugurase un centru comercial: Maria Magdalena Vasiliu. Era administratorul reţelei de magazine „La tot cartieru’”. A căutat la Registrul Comerţului şi a descoperit că doamna era proprietara mai multor firme cu activităţi atât de diverse şi cifre de afaceri atât de mari, că putea spune că era cea mai bogată femeie din oraş. Topul celor mai bogate trei sute de femei din ţară era mic copil. Nimeni n-o ştia pentru că refuzase orice apariţie în presă, orice interviu, o singură dată chemase toţi reporterii disponibili la una din reşedinţele ei şi le declarase că viaţa îi e dedicată muncii de caritate pentru care nu vrea nici recompense, nici publicitate, nici recunoştinţă, era mulţumită să-i vadă pe bătrâni şi pe copii trăind mai bine, nu voia să se scrie prin ziare despre ea şi fundaţia ei. Au aplaudat-o şi i-au făcut pe plac, într-o lume în care toţi vor să iasă-n faţă şi să se ştie de ei, filantropul adevărat e pasăre rară.
Magazinele „La tot cartieru’” erau proprietatea unei fundaţii a cărei principală activitatea era îngrijirea bătrânilor şi a copiilor handicapaţi. Primea şi aducea cantităţi enorme de ajutoare din străinătate. Foarte multe transporturi erau fotografiate când erau descărcate şi fotografiile erau alăturate altora înfăţişând rafturile doldora din cămările azilurilor, camerele luminoase în care trăiau copiii handicapaţi, printre jucării scumpe, la mese bogate. Pliantele cu explicaţii detaliate erau traduse în engleză, franceză, germană, olandeză şi trimise cu miile în străinătate, de unde fundaţiile surori, uimite şi încântate de cât de bine erau administrate ajutoarele lor, continuau să trimită transport după transport, la adresele diferite care li se anunţau. Nu exista nici un pliant în româneşte şi nu se găsea niciunul în ţară.
Copiii şi bătrânii din grija fundaţiei ar fi fost îngropaţi în produse, dacă toate ar fi ajuns la ei. În mod sigur nu ajungeau. În mod sigur, credea ziaristul, erau vândute în magazinele cu pricina, la preţuri care să le facă să dispară peste noapte. Comerţul se desfăşura sub umbrela fundaţiei, n-avea nici un control. Sau cine ar fi trebuit să facă un control, ştia că nu e nevoie. Sau că e mai bine să uite.
Ziaristul meu se încăpăţânase să afle cine era această doamnă misterioasă, filantroapă şi atât de bogată. Numai cuvinte de laudă peste tot. Sau informaţii seci şi puţine, nimic plin de sevă. Dar găsise undeva şi informaţia care mă va da gata, spunea el. Maria Magdalena Vasiliu fusese nevasta lui Cristea Matache.
— Ştiu, i-am tăiat eu entuziasmul.
— Trebuia să-mi spui.
— Am aflat abia de curând.
Ziaristul meu a redevenit grav: era imposibil ca nevasta unui gangster de temut să se ocupe numai de activităţi caritabile.
Nu l-aş fi contrazis nicicum.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
