Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 19
De la un timp primesc câte o invitaţie zilnic la inaugurarea marelui centru comercial „La tot cartieru”. Se deschide spre una din marginile oraşului, e al treilea de felul său. Celelalte două au înnebunit lumea şi au dat peste cap comerţul oraşului. Găseşti numai produse alimentare, dar tot ce vrei, la preţuri incredibil de mici. Cele mai multe, dacă nu toate, sunt de import, fel şi fel de nume, fel şi fel de firme, n-am auzit nici măcar de jumătate dintre ele, nimeni din oraş n-a auzit, nici chiar cei care stau ziulica întreagă cu nasu-n reviste străine.
Nu ştiu cine insistă să merg acolo, invitaţia e semnată de „preşedintele grupului”, Maria Magdalena Vasiliu, n-am mai întâlnit numele ăsta. Dacă-l întreb pe Fănică, se uită la mine cu ochi goi, dacă-l întreb pe şefu’, ridică din umeri, nu l-a interesat lumea bună a oraşului, mai ales asta nouă, deşi ar fi trebuit să-i ştie pe toţi. Nu mă văd printre personalităţile oraşului, ăl de-a trimis invitaţia o fi luat numele din ziare, cine apare în presă automat e un personaj important.
Mă duc, n-am ce pierde, să văd şi eu minunea, să cumpăr la cel mai mic preţ din lume orice-mi doresc. Trebuie să fie o şmecherie la mijloc, altfel s-ar fi gândit şi alţii înainte. Pe unde au apărut celelalte două magazine, concurenţa a dat faliment, pe o rază de kilometri, oamenii nu cumpără decât de la „Tot cartieru”.
Lume ca la bâlci, te călcai pe picioare, taioare de toate culorile, rochii înflorate, pălării, costume la unul şi două rânduri, la trei şi patru nasturi, parfumuri, muzică în surdină, mănunchiuri de baloane colorate atârnând din tavan, benere colorate, fete în mini-jupe roşii purtând tăvi cu senvişuri cât unghia, băieţi cu cămăşi portocalii şi papioane, cu tăvi cu băuturi pentru toate gusturile şi vârstele, năduşeală, aer condiţionat, lumină orbitoare.
Discursuri scurte, câteva fraze, tema – viitorul e al cartierului, aplaudate frenetic, în timp ce baloanele colorate desprinse din tavan de o mână nevăzută pluteau deasupra invitaţilor, unele se spărgeau speriind inimi delicate. Anunţul programului, bufet suedez pentru toată lumea, tombolă gratuită până la epuizarea tuturor produselor, oricât de costisitoare, din nou aplauze frenetice, din nou muzica în surdină, numai Leonard Cohen, înregistrări splendide din concerte cu cântece de iubire, zâmbete şăgalnice, rochii care ondulează pe şolduri în mişcări abia percepute de dans, cu greu reţinute.
Mai rafinată nu cred că putea fi o asemenea sindrofie. Cine o organizase era un maestru în captarea publicului.
— Îmi pare bine că aţi putut veni, domnule Greuceanu! Voiam neapărat să vă întâlnesc!
Lângă mine se oprise o femeie înaltă, subţire, cu ochii negri, cu un păr de antracit unduindu-i-se pe umerii goi, la fiecare mişcare, îmbrăcată într-o rochie sidefie. Mai simţisem de curând parfumul pe care-l răspândea, nu reuşeam să-mi amintesc când.
Mi-a întins mâna.
— Sunt Maria Magdalena Vasiliu.
Avea o voce gravă, care contrasta cu fragilitatea aparentă a trupului.
— Nu mă cunoaşteţi, a continuat. Mi-am păstrat numele de fată. Numele soţului meu mort este Cristea Matache. Acest nume vă spune destul, nu-i aşa?
În mod sigur am tresărit, nu mă aşteptam la asemenea surpriză.
— Vă mulţumesc pentru invitaţie, am îngăimat, neştiind ce să spun.
Brusc am realizat că era parfumul cumnatei ei, acum căutată de poliţie. Un parfum de familie.
— Soţul meu mort, a repetat femeia, să fie sigură că am înţeles mesajul. Voiam să vă cunosc şi să vă spun că nu vă iert. Nu suntem în filme sau în romane poliţiste să trimit pe cineva să vă împuşte pe stradă şi n-am să scot pistolul să vi-l descarc în piept, aş ajunge ca proasta la puşcărie. Nici măcar Cristea, cât a fost el de mare, nu merită să fac asta pentru el. O să găsesc alte metode. Să ştii însă că o să te distrug!
Zâmbise tot timpul cât îşi vărsase veninul. Părea cea mai inofensivă discuţie la o sindrofie cu sute de persoane. Femeia asta avea o stăpânire de sine şi o forţă cum nu mai întâlnisem. Pe loc am fost convins că poate răzbate în orice îşi propune. Gândul m-a cam tulburat. Nu era numai un adversar de temut, era de-a dreptul periculoasă. Habar n-aveam cum să mă port cu ea.
Înainte să apuc să-i răspund, orice, mi-a întins din nou mâna, ca unui partener de afaceri.
— Ne mai întâlnim, domnule Greuceanu. Pregăteşte-te!
Leonard Cohen cânta despre iubirea până la capătul lumii.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
