Nici cu viii, nici cu morții (I)

Eram la etajul al optulea în camera unui hotel obișnuit. Nu ieșea cu nimic în evidență, era unul din acelea aglomerate așa cum sunt spitalele vara, când la recepție sau pe holuri oamenii roiesc alături de familii și bagaje. Sau mai degrabă semăna cu un sanatoriu unde bolnavii mintal erau cu toții, la ora 8 dimineața, trimiși la cure de soare pe plaja apropiată. Minuțioasele femei de serviciu erau bine făcute, toate purtau halate bleu și mișunau peste tot încruntate pregătite oricând să ia pacienții în cămăși de forță. Le auzeam din toate colțurile, una era după un ghiveci imens, alta sub scară, alta venea pe scările de incendiu și tot timpul vorbeau, îmi dădea clara impresie că sunt singure: uite un muc de țigară, niște urme de mâini de copil pe geam, un șervețel căzut. Toate aceste nimicuri erau notate, catalogate, trecute într-un registru, astfel că dacă îți cădea ceva din geantă riscai scaunul electric.

Andrei tăcea și desfăcea bagaje, mă atingea voit prin cameră ba cu umărul, ba cu palma ușor peste fund, zâmbind complice, ca și când ar fi spus: Ce tare, iar am ajuns la mare, iar i-am fentat. Și credeam în mintea mea, mergând din iluzie în iluzie, că se referea la colegii de serviciu cărora le spusese cu totul altceva. 

În amalagmul acesta de voci care-mi suna în cap, plaja, care se vedea prin fereastra camerei, părea un gen de femeie care-mi semăna, despletită, impudică, abia ieșită din mare, cu părul albastru, aproape adormită, aștepta pe pielea-i caldă corpurile obosite. Priveam toate astea rezemată de rama albă din lemn a ferestrei, cumva cu rușine, să nu fiu surprinsă de unul din sutele de turiști care, poate, din întâmplare, ar fi căutat cu ochii vreun pescăruș sau un pâlc de nori pufoși cărora să le facă poze.  Râdeam în sinea mea, privind în continuare sprijinită bine cu mâinile de rama albă ca de balustrada unei scări, cu acea senzație a căzutului în gol aproape iminentă. Mi-aș fi dorit o cădere în oameni, într-o masă amorfă de carne, fără gust, fără nume și a doua zi să mă trezesc ca după o beție, ca-n filme, cu ochii umflați, gâtul uscat, mintea răvășită, patul răscolit de ființa altuia, hainele împrăștiate prin cameră; să fiu ca un obiect neînsuflețit care este uitat pe țărm și care, după o vreme, se absoarbe în natură. Exact așa mi-aș fi dorit să fiu, un deșeu care se topește în această mare mizerie umană.  Pentru că acolo unde e mizerie sunt și microbi, viață. Căldura era tot ce aveam nevoie, așa cum nisipul se topește la temperaturi înalte și devine sticlă, la fel de bine și eu mi-aș fi putut schimba proprietățile și dintr-o femeie obișnuită aș fi devenit iubită. Deocamdată, aveam afecțiunea soarelui și eram mulțumită.

Mi-am atins fără să vreau obrajii de perdeaua creponată și mi-am amintit de mesajul & status al unui prietene pe care mi-l trimisese înainte de-a mă urca în tren: Always champagne, și traduceam asta ca fiind răsfăț, meriți ce e mai bun. Dantelăria împiedica pătrunderea luminii și-mi încețoșa privirea la fel ca șampania, o moleșeală dată de răul de înălțime mă cuprinsese încet, milimetru cu milimetru corpul era cuprins de slăbiciune și somnolență.

Din rămășița asta aveam să mă trezesc a doua zi mult mai bine, ceva din mine dispăruse, somnul regenerase melancolia, o domolise într-un fel, așa cum medicamentele țin durerea departe, melancolia mea se disipase undeva în aer sau în sânge, cert este că aveam poftă de un espresso și să ies la plajă fără nicio grijă. Trebuia să fac mai întâi baie în puhoiul de oameni, cu grijă să-mi caut un loc pe plajă, să arunc zâmbete fabricate celor care se uită cum îmi aștern prosopul, să mulțumesc în stânga și dreapta pentru că am acest loc sub soare și mai ales pentru că nimeni nu-mi îngrădește razele cu umbrela. Făceam acest exercițiu în minte, îmi pregăteam simțurile să nu pot fi luată prin surpindere, mă vedeam cum mergeam cu pași mari printre culcușurile amenajate de la ore matinale, cum din greșeală nisipul de pe tălpi se ducea pe fața vreunei femei care stătea întinsă, cum îmi ceream scuze, cum nu o puteam privi în ochi pentru că trebuia să-mi mențin echilibrul printre obstacole. Făceam echilibristică mimând, construind deja viitorul care avea să se întâmple cât de curând.

Mi-am luat un espresso și apoi am închiriat un șezlong, m-am așezat pe marginea lui să privesc marea și să beau câteva guri din băutura preferată. Lângă mine, câțiva copii săpau în nisip cu lopeți de plastic, mici, multicolore.

-Ce căutați?

I-am întrebat cu o curiozitate menită să mă ducă în genunchi lângă ei, nu construiau castele, nu scotoceau după nisip umed, doar săpau în neștire.

-Aur, au răspuns aproape toți în același timp. Vocile lor veneau una după alta și formau un fel de ecou strident: Aur, aur, aur….

-Mi-ar plăcea și mie să caut cu voi…

-Nu ai lopată, spuse unul dintre ei, aruncându-mi o privire care spunea tacit: Adulții cu adulții, nu ai ce căuta lângă noi. M-aș așezat în genunchi privindu-i fără să insist, luam din pietricelele aruncate de ei într-o grămadă sub formă de piramidă și le analizam pe toate părțile. Pietrele aveau culori și mărimi diferite, însă erau bine și la fel de șlefuite de valuri,  marginile erau rotunjite și unele mâncate de sare, astfel că în toate aceste carii exista o frumusețe inexplicabilă, surdă și rece. Acestea din urmă erau și cele mai frumoase în imperfecțiunea lor, păreau că, în ele, alte pietre mai mici se cuibăsiseră până le deformaseră și cu timpul se dezlipiseră la fel cum fac copiii de mame. În urma acestor tipuri de alipiri, undeva rămâne un gol, o cavitate, în cazul oamenilor, invizibilă. Leziunile măcinaseră încet și progresiv, iar acum infirmitatea era opera de artă. În pietrele astea găunoase era acum nisip fin pe care-l scuturam ușor cu degetele, nisipul fin, ca orice altă umplutură își făcuse loc în burta pietrei și hrănea. Mă gândeam: Câți oameni de nisip și-au făcut loc în mine? De la început sortiți eșecului… au fost aduși pe nesimțite de valuri și au fost luați de primul flux încetul cu încetul. Pe câțiva îi resimt și azi, câteva granule din viața lor s-au rătăcit în mine, nu știu pe unde, dar cu puțină răbdare, așa cum spunea bunica când eram mică și-mi intra ceva în ochi: Nu te freca, te va ustura, stai calmă, până mâine praful iese singur.

-Unele sunt erodate!

Vorbeam singură, dar cu acea minimă siguranță că mă fac auzită de copii.

-Da, spuse cel mai mare, pe-astea le aruncăm înapoi!

-De ce?

-Le păstrăm doar pe cele lucioase, cu alea bătrâne nu avem ce face, strică decorul.

(sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/361413938817634379/)