Cristina Crețu 
Mă aflam într-o zi de vară, cu peste douăzeci de ani în urmă, pe Lipscani, într-o mercerie. Căutam ață neagră pentru un goblen. Mi se terminase și nu găsisem nicăieri, în toate prăvăliile în care intrasem. Vânzătorul s-a scuzat și, la întrebarea mea dacă știa când avea să primească, pur și simplu a ridicat din umeri. Chiar atunci, o doamnă, aflată în spatele meu, mi-a spus: „Vă ajut eu”. Am ieșit și mi-a făcut semn să o urmez. Am ajuns în bulevard și ne îndreptam spre zona Rosetti. Mergeam cu cu pași mici, alături de binefăcătoarea mea. Era o femeie trecută de șaptezeci de ani. Avea o privire blândă. Mă treceau fel de fel de stări. Mă gândeam că mergeam pe stradă alături de o necunoscută. O să rămân afară, anticipam. Doamna va intra și va ieși cu șnurul negru. Mi se părea totul ciudat. Am ajuns lângă un bloc vechi. Ușa era masivă, din metal. Am deschis-o destul de larg, să-i dau prioritate doamnei. S-a oprit în fața unei uși, la parter. Holul nu era luminat. Prin geamurile ușii masive, lumina zilei se oprise la mijlocul holului. S-a auzit cheia, răsucindu-se în broască. Doamna a intrat și mi-a făcut semn să o urmez. Am refuzat. Am propus să o aștept în fața ușii. A insistat, apoi am intrat. Îmi amintesc de răcoarea din apartament. Am trecut prin bucătărie, iar din bucătărie, în sufragerie. Casa era în stil vagon. Ferestrele erau în stânga. Două ferestre mari. Pe pereți, în treacăt, am văzut poze vechi și o pictură. O ordine clară. Huse peste canapea și peste fotolii, de culoarea muștarului. Doamna a adus o cutie de carton. Mi-a întins câteva bobine de ață neagră. Le-am plătit, dar mai mult decât le-aș fi cumpărat din prăvălie. Când doamna a spus că sunt mulți bani, i-am închis palma și i-am zis simplu: „Pentru că m-ați ajutat”. M-am scuzat și am plecat. Am ieșit în stradă. Am strâns ochii, instinctiv, când am dat de lumina zilei. Pe față mi se citea bucuria că, în sfârșit, găsisem șnurul prețios pentru conturul Samariteanului milostiv, mai exact, al femeii aflate cu spatele, din stânga tabloului, și al pâlcului de copaci, în partea de sus (goblen după o gravură de Julius Schnorr, aveam să aflu mai târziu). În afara bucuriei, mă gândeam cu uimire la încrederea în mine a femeii, la aerul din apartamentul său, care purta amprenta vieții sale, despre care nu știam nimic, doar am simțit că era o casă cu tihnă, cum aduce, poate, vălul amurgului peste noi, o tihnă dulce, risipită.
