Am stat mulți ani pe strada Udriște, în casa verișoarei mele. Dacă trag cortina timpului, mă văd: am învățat să mă adresez cu „dumneata”. Îmi amintesc de căldura casei, de tot ceea ce făcea să mă simt bine: veioza de cristal din Armenia (acum e la mine în casă, chiar acum, când scriu, scriu la lumina ei), îngerașul de porțelan din Japonia, elefantul din lemn, vaza indiană, fetița și băiatul care se pupau (aveau magneți), parfumul străin, cristalurile, mesele întinse când aveam musafiri, fața de masă, tacâmurile din alpaca, farfuriile chinezești, cleștii pentru servit, cafeaua boabe, mâncare cu nume frumos, rață pe pat de varză, reviste străine, cărți polițiste, „Cer și Destin” (în dreptul zilei mele de naștere, 28 noiembrie, stătea scris: „Încredere excesivă în oameni. Certuri între frați”.), covorul persan uriaș, eu învățând pentru examene, cu hârtii și cărți întinse pe el, televizorul, perdeaua, lumina bătând pe peretele bibliotecii, întunericul holului, treptele spre demisol, spre bucătărie, papucii lipăind, cip-cirip-ul soneriei, o, și telefonul fix care suna mereu. Și eu încrezătoare, în mine, în lume…
Cristina Crețu 04.07.2021
Casa din Udriște
