Carmen Sorescu 
Orice fel de rădăcină dacă are apă stă lângă casă, dacă nu, pleacă, se ramifică, se duce în adânc după umiditate sau cine știe prin ce alte locuri. Unele plante se prind chiar de tulpinile altora, au nevoie de ajutor, ca iedera care-și prinde rădăcinile pe scoarța copacilor dar mai ales vița-de-vie care cu ajutorul cârceilor se prinde de orice găsește în jur și crește direcțional cu tovarășul de drum ca răspuns la un stimul tactil; de asta este foarte frumos pe Terra pentru că oamenii au multe în comun cu regnul vegetal. Am văzut o astfel de viță când eram mică, se urcase în nuc câțiva metri, nimeni nu mai ajungea la ea, joardele se duceau din ce în ce mai sus, iar toamna bunica a spus că era singura care nu făcuse struguri. Vița își consumase energia crescând nefiresc direcționată de altceva. Dacă nu s-ar fi agățat de nuc poate și-ar fi împlinit soarta, aceea de a da rod. Până la urmă despre asta este vorba, despre împlinire. Sunt oameni care stau în mod identic agățați de alții, în neștire, iar la final, doar o joardă uscată care nu folosește nimănui.
Nu contează ce ești iarbă neagră, floare, copac sau pur și simplu buruiană, fiecare își împrăștie rădăcinile după nevoile cu care a fost obișnuit. Rădăcinile se dezvoltă cu atât mai mult cu cât nu este apă la suprafață, ele cresc și se duc singure cât mai în abis după nutrienți. Dacă vrei să scoți o buruiană e cât se poate de simplu, o uzi, ea se va lenevi, nu va mai căuta în adâncul pământului și cu timpul rădăcina va rămâne superficială, la suprafață, unde a dat de bine, după care se scoate foarte ușor. Și eu funcționez în mare parte tot ca o plantă, așa cum, de exemplu, floarea-soarelui se îndreaptă spre soare, către stimulii de lumină și căldură, un tropism pozitiv care ajută planta să crească și eu mă îndrept tot către oameni buni, pozitivi, luminoși. Există însă și tropism negativ, dacă un ghiveci cade rădăcina tinde să crească gravitațional iar planta se chinuie să-și îndrepte tulpina către starea normală, dreaptă, în general plantele de apartament se află majoritatea în tropism negativ, la fel ca oamenii care-și petrec mult timp în întuneric, închiși, ei nu prea mai sunt foarte funcționali.
Îmi amintesc de Andrei, într-o vacanță de vară, a venit pe bicicletă 100 km să-mi aducă o carte: Între Dumnezeu și neamul meu, era titlul cărții, și el completase cu pixul: Pentru că putem să ne iubim și fără să existe cuvântul păcat între noi. Eu nu eram acasă, aveam de făcut ceva pentru școală și eram la bibliotecă, dar era mama, a primit pachetul, pentru că de fapt erau mai multe cărți dar cea cu citatul era prima. Mama știa că vine din București și i-a spus să se întoarcă cu trenul, dar nu a vrut. A doua zi de dimineața era gălăgie în curte, îl auzeam pe tata foarte nervos, nu știam ce se întâmplă, Andrei scrise pe tot gardul cu cretă: te iubesc. Le-am spus că nu știu despre ce e vorba și tata a zis să iau repede o găleată cu apă și cârpe să mă duc să șterg că ne facem de râs. Gardul de la poartă era alb, fiecare ulucă era scrisă în parte, Doamne ce rușine! Apoi o văd și pe bunica, săraca, venea și ea zâmbind cu o găleată cu apă. Scrisul s-a luat dar creta s-a întins și mai bine în lemn, așa că de-acum totul era o mozoleală. După ce s-a uscat, mama a cumpărat două cutii de vopsea verde să reparăm nebunia lui Andrei.
-De ce nu ai ieșit la el? Mă întreba bunica.
-Ce-a mai stat la poartă, toată noaptea, uite acum nu mai munceam atâta.
Eram foarte confuză, de venirea lui, de gestul lui infantil, nici nu știam de ce nu am ieșit, pentru că dacă știam că va scrie pe tot gardul ieșeam sigur.
-De unde o fi avut cretă?
Bunica și mama se uitau la mine, ca și cum, bună întrebarea.
Tata nu a vorbit cu mine o săptămână, eu cu Andrei la fel, noroc că am dat de un amic al lui și i-am trimis vorbă să ne vedem, să-i atrag atenția că ne-a făcut de râs. Andy, amicul lui știa povestea, că scrise pe gard, dar era calm, el credea că mă va bucura nespus ideea asta nebunească de-a-mi arăta ce mult mă iubește, mai ales că venise și 100 km cu bicicleta, dormise pe o bancă la poarta unui vecin.
-La voi la București poate ține faza cu graffiti, dar la mine, nu. Oamenii nu înțeleg, ce naiba sunteți așa tâmpiți scrieți pe garduri.
-De ce vorbești la plural? spuse Andy.
-Pentru că ai știut toate astea și nu l-ai oprit.
-Nu aveai pe cine.
-Avea și o scrisoare cu el, poate o lasă data viitoare, acum nu a avut curaj.
-Ce scrisoare?
-Vezi tu, nu pot să spun.
-Spune-i că trec pe la maică-sa, să fie acasă. Andrei stătea la bunica lui, iar bunica avea casa în același cartier cu părinții, îi plăcea mai mult acolo pentru că era liber și bunica-i făcea mereu prăjituri. A doua zi m-am dus la el, maică-sa făcuse supă la plic și piure cu pulpe de pui. Atunci am mâncat prima oară supă la plic, la Andrei acasă. Sunt lucruri care nu se uită, cum ar fi această supă la plic, Andrei mă urmărea cu coada ochiului și râdea să moară.
-Hai, că e bună!
Eu mâncam de jenă și-n timp ce mama lui mă întreba cum e supa, dacă-mi place, Andrei râdea și mai rău.
-De ce râzi? Întrebă ea.
-Îi povesteam de Andy și de soră-sa când au căzut cu bicicleta.
Pe Andrei îl iubisem din clipa în care-l văzusem cu un an în urmă, avea cel mai liber mod de-a respira viața și de-a gândi, își permisese să se mute la bunica, să-și cumpere motocicletă să se plimbe cu ea prin pădure sau pe câmpuri. Cu timpul, când s-a maturizat și-a luat mașină, aveam să-l întreb într-o vară:
-Andrei, imposibil, erai total împotriva mașinilor….
-Da, dar măcar în mașină nu mă plouă…
-Vezi tu, la 18 ani nu te ploua…
De fapt pe Andrei îl iubeam toate trei, și bunica și mama și eu; bunica stătea de multe ori cu el de vorbă pe banca de la poartă iar mama de câte ori venea îl invita în curte să mănânce pentru că știa că vine de departe. Bunicul cu tata nu știau nimic, totul era între noi trei, chiar o dată mama când tata nu era acasă ne-a zis să intrăm în casă să ascultăm muzică și-mi amintesc că ne-a făcut clătite cu dulceață de vișine. Atunci am dansat cu Andrei prima oară, dansul cu el are și acum gust de dulceață de vișine. Și de multe ori l-am bănuit că venea în lipsa mea să vorbească cu bunica și cu mama, să le cucerească pe ele, însă mama credea că nu e atât de nebun să vină 100 km, chiar 125 km dacă mă gândesc bine, să vorbească cu bunica pe bancă. Într-un fel îmi ea frică de Andrei, poate că presimțeam pericolul unei iubiri pe care nu o doream, în București mă feream de el, el nu știa de unde să mă ia, de aceea toate întâlnirile noastre erau la țară. Îi plăcea foarte mult la țară, de fapt aici ne-am și cunoscut. Eram într-o seară cu mama pe stradă și deodată spune:
-Ia uite băiatul ăla a căzut cu bicicleta cu ochii după tine.
Eu râdeam:
-Hai că nu e primul! Apoi râs și ea.
După ce m-am căsătorit și eram la un sfârșit de săptămâna la mama, ea mi-a dat o scrisoare, veche de 3 ani, desfăcută, Andrei mă cerea în căsătorie.
-De ce mi-o dai acum?
-Oricum mai mult te încurca. Nu te căsătorești doar pentru el, ci și pentru tine, conta să-l iubești și tu…
-Și totuși pe Andrei l-am iubit…
Andrei își înfipsese încet, încet rădăcinile nu doar în noi trei ci și în locurile de la țară pe unde ne plimbasem, prin pădure, la râu. Pe oriunde aș merge azi simt o boare inconfundabilă, este cea lăsată de Andrei. Cu fiecare respirație el însămânța ființa lui pe oriunde ar fi mers. El singur, cu cărțile și bicicleta lui au săpat încet, încet după mine. Așa cum mama e rădăcina mea din care am crescut vlăstar, cred că există și un fel de adopții între oameni care nu sunt legați prin sânge. Bunăoară, așa cum se altoiesc copacii, crestezi tulpina și legi bine până seva trece dintr-o parte în alta. Așa făcuse și Andrei, prin acest procedeu se înfipsese și el în rădăcinile mamei, ale locurilor. El când vorba de pădure, vorba ca și cum era a lui, când vorbea de mine, era ca și cum eram a lui. Propaga din el cuvintele ca niște raze foarte calde care te apropiau de el într-un fel straniu, într-un fel propovăduia niște adevăruri, destăinuia cu o inocență în fața căreia-i cădeai umilit. Când vorbea de fapt mărturisea ceva profund din ființa lui și aceste relatări parcă veneau din cărți sfinte, bunica și mama îl ascultau atrase de ceva indescifrabil, aproape profetic, ca venit din altă lume, sau poate că așa se întâmplă mereu când vorbești despre iubire. Eu simțeam că Andrei vrea să mă smulgă și să mă ia cu el, i-am atribuit acestă viclenie și posibil să mă fi înșelat, cred că aș fi avut o viață minunată alături de el, aproape de pădure, de câmpul întins de la marginea apei, aproape de bolta lui cerească. Și-mi vine să râd ce rădăcini a reușit Andrei să crească…. ele nu se termină nici azi, mă găsesc oriunde, azi se cheamă regrete.
