Carmen Sorescu 
-Spune-mi cine ești? Unde stai? Cât stai? Ești turistă? Rupse Alexandru tăcerea și-și schimbă poziția capului atât cât s-o privească puțin în ochi, după care și-a reluat poziția de fetus.
-Nu, sunt localnică, casa mea este după colinele din fața hotelului, cam la 50 de km de aici. Poate mă duci azi acasă, am stat în stație câteva minute, dar mă priveau oamenii, așa că m-am întors.
-De asta te-ai întors? Că te priveau oamenii ?
-Da, mă priveau într-un fel.
-În ce fel te-au privit?
-Nu știu, parcă știau.
-Ce să știe!
-Ți-am spus ieri… întâlnirea ratată cu El. Marea, desculță, frica, fuga aici în hotel…
-Nu pleci nicăieri, ești a mea, eu te-am găsit.
-Nu, eu te-am găsit.
-Practic, da, tu ai deschis ușa și ai intrat, dar azi reformulăm: Consider că te-am adunat de pe plajă ca pe o cochilie și ești a mea.
-Poți spune și asta!
-Mergem la plajă?
-Sună foarte bine!
-Eu nici nu trebuie să mă mai schimb, practic sunt gata, spuse Deniz în timp ce-și continua alintarea.
-Ne-ar face bine puțin soare, apă rece, sărată…
În câteva minute aveau să coboare împreună, cumva intimidați de lumina puternică a soarelui care răzbătea strident pe casa scărilor și demasca pe rând chipul fiecăruia într-un fel pe care niciunul nu-l văzuseră până în acest moment.
-De ce pui capul în jos? Ascunzi ceva? Spuse Deniz tulburată privind cu coada ochiului fruntea lui încruntată.
-Nu, soarele, soarele nu-l mai suport de ani buni, așa când apare brusc după colț, făcu el instant cu ochiul.
Pe holul hotelului o femeie îl atinse în treacăt întrebându-l unde e liftul, dar până să-i răspundă femeia era deja la câțiva metri depărtare de el, aproape de lift. S-a uitat după ea în timp ce în aer adulmeca un miros de parfum foarte cunoscut. Deniz mergea prin aglomerație trăgându-l de mână, iar el nu se putea împotrivi.
Marea!
Marea împreună cu Deniz era altfel, nu că se anula, dar toată adâncimea venea mai mult dinspre frumoasa femeie decât dinspre valuri, toate comorile se ascunseseră în această necunoscută care-i schimbase viața în numai câteva ore. După câteva minute își dăduse seama de ceva impardonabil, mării, de fapt, nu-i aruncase nicio privire, stătuse pe șezlong numai cu mâna în părul ei, privindu-i toate mișcările, toți porii, absorbindu-i fiecare respirație, dar nu-i părea rău, nu-i părea rău deloc, acum avea marea lui proprie. Nici măcar nu-și vorbiseră, trecuse o oră și nu făcuseră decât să-și zâmbească unul altuia. Alexandru luase o carte din valiză pe fugă în timp ce ieșiseră din cameră, dar carte zăcea pe nisip devenită după un timp parte din el, pentru că niște copiii săpaseră o groapă și aruncaseră din nisipul netrebuincios peste carte. Cartea era și ea îngropată la fel ca toate celelalte amintiri, dureri, poate bucurii, important era că se născuse iar și antidotul acelei copilării fusese anihilat. Acum castelul de nisip se ridica din ce în ce la picioarele lor, fragil, dar începuse să prindă formă.
-Tot timpul am vrut să am o casă construită de mine ori dacă nu de mine, măcar să o fac așa cum vreau.
-Da? Te-ai gândit la asta? Întrebă Deniz mirată.
-Da, mi-ar fi plăcut! Când construiești o casă nu este la fel ca atunci când o cumperi gata făcută de la un trust de construcții, managerul companiei îți dă cheile, semnezi contractul, dai banii și te muți. O casă nouă are și ceva din tine pe care-l zidești pe măsură ce pereții de ridică. Apoi zilele trec, aici dormi, citești, crești copii și vine o zi când trebuie să pleci. Așa mi s-a întâmplat mie cu casa părinților, eram mic când ei au ridicat-o. Tu ai spus că locuiești la 50 km?
-Da, cu părinții, ei au casa mai veche, de la părinții lor.
-Dar ai văzut una cum se face? Poate la rude, vecini?
-Nu!
-Apoi mai este aerul pe care l-am dat pereților, tribulațiile cu înăbușirile lor, lacrimile, râsetele, toate astea au rămas undeva acolo, molecule de fericire și tristețe. Poți abandona? După un timp mă trezesc că pașii se duc pe strada pe care am stat să văd nu doar părinții ci casa în sine, ce mai face casa? Cum mai e? Poate are igrasie, poate s-a mai decojit, poate trebuie îngrijită! Și e ca și cum m-aș purta cu un om, pentru că până la urma casa e un obiect însuflețit. Ce-ar fi să ne facem o casă?
-Da, ar fi frumos.
-Dacă punem cărămidă cu cărămidă, poate că nu cu mâinile noastre, deși ar trebui în viața asta să încercăm să ridicăm măcar un bordei sau cel puțin să privim cum casa se ridică încet, încet, este ca și cum ceva din noi punem acolo. Un fluid insesizabil pleacă din noi și se așterne pe fiecare rând de construcție. Mai ales casa părinților mei are acest iz ascuns al unei tăceri indescriptibile, casă pentru care am un respect inefabil, copleșitor. Ce fel de material a curs din noi în timpul acelor lucrări nu cred că voi ști niciodată, poate un fel de iubire, un fel de sânge sau ambele la un loc, cert este că această compoziție m-a îngrămădit acolo printre cimenturi și tot soiul de nisipuri. Împletitura om-casă nu este pe veci, de casă ne folosim și într-un final ieșim din ou.
-Omul nu face încrucișări pe viață nici cu obiecte, nici cu oameni; omul este prin esență migrator, cel puțin în mintea lui, pentru că-i plac începuturile, visele. Exact așa cum faci tu acum, spuse Deniz zâmbind. După împlinire totul devine searbăd, nu mai are gust, miros, omul se poticnește, șovăie, devine neclar, confuz, neînțeles chiar violent și atunci se debarasează.
-Cam da, pleacă, părăsește, abandonează. Omul se leapădă de casă așa cum crusta care a protejat pielea cade la un moment dat, procesul e natural. Omul fuge de trecut ca de-o casă năpădită de buruieni și prin care bântuie șerpii, cine ar cumpăra așa ceva…
-Eu, spuse, Deniz, asta am și făcut chiar acum!
O briză rece i-a făcut să abandoneze discuția, Deniz s-a ridicat:
-Vreau și prosopul tău, îmi este foarte frig!
-Uite, ia-l sau să mergem în cameră!
-Nu, așteptăm, poate mai iese soarele din nori.
-Sau din noi! Râse Alexandru.
-Din noi a ieșit deja.
-Da, știu de când mi-ai pus mâna pe frunte, am simțit razele calde cum intraseră prin venele mele, a fost mai mult o perfuzie.
-O perfuzie de viață! Sper!
-Da, așa a și fost! Ar fi bine să plecăm de tot, și de aici, și din oraș, mergem la mine. Vrei?
-Doar pentru o săptămână pot pentru început.
-E un început bun!
-Atunci eu mă duc strâng lucrurile!
-Nu ai ce să strângi!
-Măcar laptopul..
-Da, doar laptopul, eu mă duc să pun benzină la pompa din spate și te iau din față, avem 10 minute să scăpăm cât mai repede. Ia cheia și nu uita, nu vreau haine, cosmetice, valiza, nimic, doar laptopul, vreau totul de la zero.
-Ok, în 10 minute.
Timp în care fiecare a luat-o în partea lui de drum. Când Deniz a băgat cheia în ușă, ușa nu se deschidea, a sunat și o femeie a deschis mirată.
-Cine sunteți, cred că v-au dat o cameră deja ocupată, dar nu-i nimic, un minut și plec. Deniz a luat laptopul și a plecat lăsând femeia la fel de perplexă cum o găsise, aceasta nu scoase niciun cuvânt. A coborât tot pe scări, de data asta pe la intrarea principală unde Alexandru o aștepta. S-a urcat fericită. Pentru o clipă, el a avut intenția să arunce o privire spre fereastră, dar indiferent ce femeie ar fi fost la geam nu era Deniz, Deniz era lângă el.
-Era o femeie în cameră, spuse Deniz, pentru câteva clipe am avut impresia că citea sau scria ceva la laptop. Cât m-am învârtit de câteva ori prin cameră parcă a tastat ceva, și miroase a un parfum, un parfum pe care parcă-l știu, dar nu știu de unde-l pot lua.
-Cine știe, poate a scris o poveste despre noi, spuse Alexandru, demarând spre drumul șerpuit dintre coline pe care-l privise seri la rând iar acum se făcea totuna cu el așa cum își dorise.
