Carmen Sorescu 
– Frumos, foarte frumos.
– Și cum se intră? E totul aproape identic, nu văd nicio ușă.
– E destul de înșelător.
– Da, da, tot felul de cotropitori…
– Da, mulți vor acest pământ.
– Un chip în oglindă. Dacă mă aplec și mă uit în interior, mă văd. E ceva patologic.
Alexandru râdea. Râdeau amândoi. Le plăcea jocul.
– Vezi rama geamului?
Timp în care ea se duce la fereastră și atinge cu mâna dreaptă rama pe mijloc.
– Da, spuse deloc surprins Alexandru.
– E o cruce dublă! Asta înseamnă trădare, trișare!
– Ha-ha!Am observat și eu când am intrat aici. A fost fără voia mea.
– Nimic nu e întâmplător.
Deodată un zgomot puternic i-a oprit din dialog. O rafală venită parcă din senin a deschis geamul. Era o idee minunată. Alexandru s-a dus cu pași repezi și a blocat rama ferestrei lăsând și mai mult spațiu aerului proaspăt. S-a sprijinit de pervaz și a rămas câteva minute în bătaia vântului care-i spăla fața. Se gândea: Ce bine ar fost să existe o astfel de terapie, să stai în fața ferestrei și vântul să spele amintirile, dacă se putea pe cele neplăcute, trecutul, dacă se putea, la fel, pe cel neplăcut, și căzut pentru câteva secunde în idealul unei vindecări rapide s-a întors speriat, telefonul suna.
Nu-l sunase nimeni aceste câteva zile:
– Alo, camera 516?
-Da!
-Sunt Clara, scuză-mă pentru că nu am putut ajunge aseară, s-a întâmplat ceva pe drum, mașina a rămas în pană la mulți kilometri de tine, am dormit în ea, cumva sub cerul liber, păcat că nu ai fost și tu. Acum sunt la a treia benzinărie de tine. Vino să mă iei!
Alexandru a scăpat receptorul, tot mai spera ca femeia de lângă el să fie Clara, să-i spună că e o glumă proastă, că și-a vopsit părul sau alte minciuni, orice, dar să fie Clara. Cămașa albastră îi venea perfect.
– Alo, alo! Mai ești?
– Alo, alo! Se auzea prin cameră vocea Clarei răspândind un fior de disperare.
De regulă, echimozele se absorb în piele, corpul încet, încet curăță pata, de la culoarea roșie, violacee, apoi la cea galbenă el reușește să șteargă. Nimeni nu se întreabă cum, de ce și mai ales cine face toate astea, care sunt acele celulele responsabile cu vindecarea, nimeni nu se întreabă pentru că este ceva firesc, banal, de la sine, dar în timp. Când însă primești o lovitură în suflet ești derutat, nu știi cine te poate trata, suni la amici, la părinți, la psihiatri, de regulă o vacanță ar putea fi binevenită să șteargă urmele, poate o carte, câteva plimbări, dar nu este deloc așa. Chiar făcând toate astea, prins în discuții de tot felul, călătorii cu trenul, cu avionul, plaje, pagini, tot se va strecura un moment de respiro, de pauză, de singurătate, când practic ești nevoit să o iei de la capăt. Orice revenire nu face decât să alimenteze rana, și culmea, din zi în zi poate fi mai mare. Există riscul acesta, dacă nu tratezi imediat să nu mai poți niciodată. Cu cât tragi de coajă cu atât crește alta. Bunica-mi spunea mereu, în copilărie, ori de câte ori aveam o bubă pe genunchi din pricina vreunei căzături: Să nu rupi coaja! Și uneori nu o ascultam, uitam sau pur și simplu mâncărimea mă determina să rup crusta și atunci iar apărea sângele. Știți cu toții asta, nu e nimic nou, și totuși o facem, corp sau suflet.
Deniz a plecat, lăsând în urma ei această echimoză, iar Alexandru spera ca iubita lui Clara să nu o vadă, să se întâmple un miracol și să dispară până când s-ar fi revăzut cu ea. Dar poate că ea avea dreptate când îi spunea:
Niciodată nu ai reușit să fii tu, mereu și mereu minți, iar fiecare minciună mai acoperă din goliciunea ta, niciodată nu ai fost tu, gol și integru în fața mea, tocmai că acest abur infidel al propriei dezrădăcinări te-a învelit mereu, ca un cearceaf alb un mort, dar degeaba mortăciunea din tine miroase de la depărtare cât ai înveli-o. Fraza asta spusă dintr-o dată îi intrase în cap într-o secundă, o reținuse pe loc și când și când ieșea la suprafață amintindu-i de unele neînțelegeri cu Clara. Uneori râdea că multe astfel de pasaje trebuia să le memoreze pentru examene și-i lua mult timp s-o facă, dar această frază spusă de Clara la supărare o memorase instant și nu doar atât, fraza se plimba prin el ca un vierme care-i mânca din corp, și nu-l frământa decât faptul că fusese descoperit și tot ce voia era să-i spună că se înșelase. Tu știi că ești mort, dar mereu vinzi viață, falsă viață. Alexandru îi dădea dreptate și acum, după 20 de ani Clarei care aștepta cu mașina stricată undeva la numai 50 de kilometri.
Și totuși, amintirile nu sunt decât niște curse de șoareci, singur am pus bucata de brânză sperând să prind animalul care râcâie în mine prin toate colțurile și face dezastru, își spunea Alexandru, amintindu-și de bunica lui când făcuse acest lucru, numai că în loc de șoarece își prinsese pisica prima lăbuță din față. La asta se gândea, să nu se întâmple același lucru, viclenia să-i întoarcă destinul.
Își făcea tot felul de scenarii, după întâlnirea cu Deniz era bulversat, parcă nu mai era el și dintr-o dată s-a dus la fereastră nădăjduind s-o vadă desculță pe stradă, dar nu era. Atunci o senzație de frig ascuțit, de frică mai ales i-a trecut prin corp și a țâșnit pe ușă în căutarea ei. A preferat să coboare scările, bănuia că așa ar fi făcut și ea, nu ar fi stat cu un prosop în brațe într-un lift plin de turiști. Bănuia că e în grădina hotelului, cea care dădea spre mare, așa că Alexandru s-a dus direct prin partea opusă intrării principale, care de altfel, încă de la această primă oră a dimineții era plină de oameni. A luat fiecare bancă în parte, fiecare tufă, a mers pe plaja nu foarte mare, a căutat pe șezlonguri, dar Deniz nu era nicăieri. A făcut un scurt ocol și a ieșit în stradă, pe partea hotelului cu ferestrele care dădeau spre coline și unde avea și el fereastra camerei. Pentru câteva secunde a aruncat privirea spre fereastra lui și geamul era închis, însă era sigur că atunci când plecase îl lăsase deschis, știa sigur cum țâșnise ca ars. Pentru câteva momente spera ca Deniz să se fi întors la el și să fi închis ea geamul sau poate femeia de serviciu intrase căci nu avusese timp să pună pe clanță semnul de hârtie pe care era scris cu roșu: Do not distrub! Sau poate altă rafală, de data asta îl închisese, în fracțiuni de secunde îi treceau prin minte tot felul de posibilități, nu știa ce să facă, intenționa să se ducă în stația de taxi sau de autobuz, dar în clipa aceea când se îndrepta spre stație și-a dat seama că Deniz nu avea bani și nici unde să-i țină, nu avea buzunare, portofel nici atât, nu avea cum să călătorească, doar dacă se urca fără bilet sau, ajunsă acasă, să plătească din banii aflați în vreun portofel din casa ei.
-Nu, e imposibil, Deniz e în cameră!
Își tot spunea:
-Nu a plecat, s-a întors, e sus la mine!
-Ea a închis geamul!
Pe neașteptate Alexandru și-a întors iar capul, privind pentru ultima oară spre fereastra închisă, a trecut printre turiștii de la intrare ca prin niște tufe care înțeapă, ferindu-se cu mâinile când într-o parte, când în alta, împingându-i și făcându-și loc mai repede. A luat-o din nou pe scări, liftul era deja plin și ar fi așteptat la infinit, știa că niciodată nu se golește suficient să aibă și el loc, mai ales acum când o purta și pe Deniz în gând, asta și-a spus când a urcat ultimele trepte:
-Deniz, de azi te port în mine și nu ești grea de loc, râdea el.
Ajuns în fața ușii a intrat mai mult cu capul decât deschizând cu mâinile, fiecare secundă părea bilă de plumb care-l trăgea în jos, spre pământ, spre leșin, parcă cineva-i pusese din senin lanțuri la picioare iar o secundă era ca și cum ar fi echivalat cu 10 ani… și în fața ochilor a văzut-o pe Deniz stând pe pat. Cum a pășit a căzut la picioarele ei. Apoi s-a făcut liniște. Urechile începuse să i se desfunde, până atunci nu-și auzise decât sângele făcând un zgomot infernal în corp incomparabil cu vacarmul turiștilor, pe care de altfel nu-l sesizase nicio secundă, acum sîngele se oprise din galop dând semne că era din nou acasă. Cu capul pe genunchii ei intra în realitate, simțea pielea ei rece, osul tare al genunchiului, siguranța că e om, siguranța că e Deniz, și stând așa în poala ei simțea că trece printr-un tunel, acel tunel prin care trecea zi de zi numai că acum avea capăt.
Alexandru percepea viața ca pe tunel, de câte ori deschidea ochii dimineața avea impresia că trecuse printr-un tunel sumbru, încâlcit, difuz, cel al nopții, al somnului, al repausului, dar era fals, deși se făcea ziuă, tunelul continua, la fel de întunecos, chiar dacă ochii vedeau, chiar dacă el se putea mișca în voie mereu se simțea prins între ziduri tenebroase și tot ce avea de făcut era să continue să meargă, tot înainte, zi de zi, noapte de noapte, prin mintea ca o prelungire a străzii, prin strada ca o prelungire a minții, etanș într-o lume cu o singură ieșire, celebra luminiță de la capătul tunelului. Deniz și-a pus mâna pe capul lui lăsat moale, aproape adormit, domolit, tăcut, nimic nu mai răzbătea, nici măcar vântul, de data asta se potolise și el și nu mai deschidea fereastra când într-o parte când în alta. Pentru prima oară mâna ei devenise un fel de barieră, care spunea stop, oprește-te.
–Ce bine e!
-De ce te-ai întors?
-De ce m-am întors? Uite de ce, să te țin așa! Ca pe un copil!
-Da, așa și sunt, un copil, m-am născut după ce ai plecat din cameră!
Deniz zâmbea fără să știe că din poziția în care se afla Alexandru o putea vedea în oglinda din partea laterală a patului. Contempla pe ascuns această imagine de tablou care-i aducea aminte de picioarele lui Isus în fața cărora mulți credincioși cădeau.
