Oglinda cu trei fețe

„Mă opresc uneori, brusc, între viața care pleacă și cea care vine, încremenesc la marginea curgerii timpului.”

Fernando Pessoa, „Cronica vieții care trece”

Mă simțeam pierdută prin labirintul ce nu-i decât o stradă pe care merg întâia oară și-mi pare că mă prinde noaptea înainte de a ajunge… unde? nu știu, vreau un adăpost mic, dar primitor, sigur, sau care să-mi ofere acel minim confort pe care îl caut de câțiva ani buni, poate de-o viață, sau dintr-o altă viață pe care n-am putut-o duce până la capăt. Îmi aud tocurile pantofilor pocnind bizar în pavajul străzii pustii, totul se amplifică în urechea mea atentă la orice sunet, trec pe lângă gara CFR, taxiurile așteaptă călătorii, se pare că niciun tren nu mai face haltă aici, o fi vreun tărâm părăsit de trăitorii de altădată?
Ce să caut eu aici și unde vreau să ajung? Îmi doresc să mă pun în palma odihnei, adică să mă ghemuiesc în mine însămi, să mă condensez în fiinţa unui repaus, bunul pe care, fără osteneală, îl am la îndemână. Intimitatea unei camere ar deveni propria intimitate, în liniștea ei, acum dorită. Ce simplu ar fi… Sun la o poartă ce-mi pare cunoscută, e doar o impresie, aștept, e noapte deja, nu știu de câte nopți agonizez în căutare, aici tot ce era la mine în sus, e acum în jos, apele curg spre nord, la mine curgeau spre sud… în fine, realizez că am traversat munții spre nord și că am început sau vreau să încep o viață nouă. Mâine dimineață particip la „Consfătuiri”, în reședința de județ, mi se părea că nu era cazul, eu fiind doar o începătoare, ce analiză să fac eu, ce schimb de experiență, m-au trimis aiurea tocmai pe mine, sau poate că acesta este botezul meu în profesiune, de unde să știu? Am observat, sunt tot pe fugă, în criză de timp, mi se pare că nu voi putea face față cerințelor unui program în care am intrat de bună-voie, nu, nu mă retrag, trebuie cum-necum, cu orice preț, să reușesc.
Vorbesc mult la telefon cu ai mei, îmi spun glume să mă scoată din fluxul nebun al zilelor și-mi repetă rețete peste rețete… De câte ori vorbim mi se face foame, o foame transcendentală, de cuvinte, de imagini, de plaiuri îndepărtate pe care le-oi fi cutreierat într-un alt timp, văd toate vitrinele din mall-uri, cofetării, imagini din vatra bunicii unde am copilărit cu fetele și băieții de pe ulița noastră…
Seara punea buni măsuța sub nuc și mâncam acolo până cădeau stelele pe noi. La cină totdeauna preferatul meu, de atunci și de acum, un lapte cu o felie de pâine scoasă din țest unsă cu dulceață… „Pe cine cauți?” Mă prinse după umeri un bărbat cât un munte și mă răsuci spre lumina stâlpului din fața casei.
„Pe doamna Alina, prietena mamei, mi-a spus într-o scrisoare că locuiește aici…” „Da’ cum te cheamă? de unde vii?” Și tot interogatoriul de parcă intram într-o casă blindată! Mă flanchează până la etajul doi și-mi zice : „Du-te sus, la mansardă!”, acolo era camera de tortură cumva, ca o pedeapsă că l-am deranjat. Sus, se deschide o ușă înaltă, ca de muzeu, intru, mă întâmpină fetița doamnei Alina, mă bucur, pat colorat, masă, scaune, un covor rococo, chiuvetă… nimic pe pereți, o lustră veche de cristal, probabil cu defect, abandonată aici, o lumină puternică. Mi-a plăcut, mi-a redat curajul, știu din nou cine sunt și ce am de făcut mâine…
„Da’ unde ai „Consfătuirile?” „În Cetate, la Casa de Cultură, plenul și după amiază , pe secțiuni, ni se spune atunci!” „Bine dragă, mai vrei o porție?” Dumnezeule, mai voiam, dar mă trezesc spunând : „Nu, mulțumesc, a fost delicios, dar e suficient…” Făcuse un spanac pe sos Beshamel cu puțin lapte, o grozăvie! Îi dusesem și eu ceva pregătit de mama, un suvenir…
„Consfătuirile” au fost mai mult o întâlnire de socializare, nu am aflat prea multe, am înțeles că este o practică a începutului de an, în fine, am avut ocazia să cunosc colegi și pe mai marii noștri, nu-mi pare rău că m-am dus, în autobuz, la întoarcere, a fost o agitație pe care aveam s-o înțeleg mai târziu puțin, lumea era deprimată, voci joase comentau căderea… a cui cădere ? a gemenilor, aveam senzația că se vorbește o altă limbă, neînțeleasă, acasă aveam să mă edific ce era cu acea confuzie generală, ca o preocupare în fața unui dezastru produs.
Era început de toamnă, dar nimic nu mai semăna! 11 septembrie 2001. Aveam să aflu de Turnurile Gemene ale World Trade Center, de neputința și instabilitatea lumii care tocmai încremenise în fața panterei timpului…De atunci, în fiecare toamnă, la „Consfătuiri”, am o imagine care mă obsedează ori încotro aș privi, părând a fi între oglinzi. Și toate deformează de parcă lumea ar coborî în istorie. Avuseserăm de trecut și de suportat urmările unei recesiuni, apoi pandemia… a treia față fumurie a oglinzii.