Mariana Rogoz Stratulat 
Noaptea mă ademenește
să pășesc în templul cuvintelor,
făgăduindu-mi
nimbul luminii de vară.
Încă de la intrare,
vocalele aruncau petale de nufăr
în calea mea,
iar consoanele cântau la harpă,
să adoarmă toate ninsorile.
Marele Preot citea psalmi
din Cartea Vieții.
Macii au înflorit,
corăbierii au înălțat zmeie de ziare,
zeii citeau în rune
soarta poetului închis în vechiul turn.
Am îngenuncheat
lângă cireșul copilăriei
și am aprins luna și stelele
în amintirea morților mei.
Mi-e dor de mesteceni și vii,
de strada mea cu tei și privighetori,
de dulapul în care am plâns
când mi-am pierdut rimelul și parfumul.
Îmi șterg lacrimile
și scriu pe pereții templului
poemul vârstelor
în care m-am răstignit.
(din volumul „Mansarda Timpului”, TipoMoldova, Iași, 2018)
