Cristina Crețu Sande pusese o melodie la casetofon, o luase pur și simplu în brațe pe Rodica, o ajutase să se ridice în picioare și o privea lung în ochi. Făcea el pașii și pentru ea! Ea, moale cârpă, încerca să-i zâmbească. Schița un zâmbet amar, plin de deznădejde. El o privea lung, până în suflet.
În ochii amândurora se deschidea încet o cale…
Era o seară frumoasă de vară, plutea în aer o pace, de credeai că toată lumea e fericită. În curte, doamna Clara, proprietăreasa, bătea la ușa unei chiriașe, o fată pe care o prindea greu, că se întorcea mereu târziu.
Doamna Clara venise după chirie. Purta un șal alb pe umeri și, când și când, își aranja o șuviță, o răsucea, apoi cu palmele rotunjite își pipăia întreaga coafură, liniștindu-se.
Rodica obosise, Sande a ajutat-o să se întindă pe pat, așezându-i fiecare picior cu grijă și a învelit-o cu un cearșaf.
– Așa am să fac, se gândi Sande, o s-o ridic, o să dansăm, azi un pic, mâine mai mult, dar se va face bine, trebuie să o scoatem la capăt!
Doamna Clara trecu pe sub fereastra lor, cu fața mulțumită, nu bătuse la ei, slavă Domnului!, și se îndrepta spre casa mare.
Prin fereastra odăii mici se mai văzură o vreme trupul moale al fetei paralizate și bărbatul său veghindu-i somnul, ținându-și capul în mâini, în care se prăvăleau gânduri grele ca piatra lui Sisif, apoi întunericul îi topi cu totul.
