Constanța Popescu 
Oasele mele tac,
n-au mai trecut de mult,
sărbătorilor pragul…
Bucuriilor le trebuie ochelari,
distanțele sunt tot mai mari,
fericirea, o vopsea de mulți ani,
un strat prea subțire,
să-mi mai amintesc,
ce culoare are primăvara,
sau ce ochi are iubirea…
Stau prea apropare de întuneric
și toate au împietrit orfane,
cuvintelor nespuse,
o singurătate pe care nu o pot vinde,
e lipită de talpa mea,
de sub care nu se nasc anotimpuri…
