Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 10
Stau la sfat cu şeful. Nu ştie nimic mai mult decât mine, dar bănuieşte mai multe. Nici nu cred că-mi spune tot ce bănuieşte.
Face scenarii. Mereu i-a plăcut să facă scenarii. Şi-i cam ies. D-asta a ajuns şef.
E convins că ăia doi au dus pietrele preţioase la avion. Sau cuiva care le-a urcat în avion. Până să-i povestesc eu, diamantele vor fi ajuns pe masa unui dealer din Occident. Prinde orbu, scoate-i ochii. Nimeni nu ştie nimic, nici câte au fost, nici cât valorau. Nici măcar că au fost.
Are relaţii sus-puse, n-o să mi le dezvăluie mie, are colegi şi prieteni unde să întrebe când are o nelămurire. A aflat că n-a fost de faţă la aeroport nici un vameş din partea Gărzii Financiare sau de la Fraude, nimeni nu ştie de vreun transport de diamante. Ce cântărire, ce taxe? Cine a trecut, dacă a trecut pietre peste graniţă, a băgat toţi banii-n buzunar. Cam mulţi, trebuie că are buzunarele umflate binişor. I s-a spus că transporturile de diamante se fac o dată pe lună, de obicei la sfârşitul ei, cu multe documente semnate în enşpe exemplare, e mare tevatura, să nu se încalce normele. Mai e până la sfârşitul lunii. Ce transporturi ilegale visează? A aruncat doar o vorbă, le-a zis, dând înapoi, nu era să-mi strice treaba când nici începuse ca lumea.
Din descrierea mea, nu-i recunoaşte pe cei doi. Are o memorie brici, îţi spune cine-i făptaşul dintr-o privire, au trecut prea mulţi prin faţa lui. E ca o maşinărie. Dacă nu-i cunoaşte, se poate să fie interlopi noi, sau unii care să nu fi ieşit până acuma în faţă. E prea puţin să-şi facă o părere.
Stabilim să-mi văd în continuare de pândă şi să ţinem legătura. Iau cu mine binoclul. Nu cred că am nevoie şi de pistol, dar îl iau, parcă mă simt mai sigur pe mine.
Urmăresc din nou autobuzul şi maşinile fiţoase. Fix la două zile apare automobilul cu geamuri fumurii. Nu întoarce spre oraş, se îndreaptă spre Bucureşti şi eu după el, tot la distanţă mare. Intră la aeroport, aceiaşi bărbaţi cu ochelari negri coboară şi aruncă priviri sigure împrejur, unul ţine în mână o geantă diplomat, dispar împreună cu călătorii grăbiţi dincolo de uşile grele, se întorc după un sfert de oră şi pornesc spre oraşul nostru. Nu-i mai urmăresc. Ştiu unde se duc.
Rămân o vreme în hârbul meu şi privesc pista. Pe deasupra mea trec, la răstimpuri, cu zgomotul de rigoare, trei avioane care au decolat şi unul care aterizează. Apoi se face linişte. Nici nu mi-am dat seama cât e de cald. Caut o ţigară, cu gândul aiurea, de parcă aş fuma, şi constat că-mi este cămaşa udă. Leoarcă. Nici nu mi-am dat seama că e atât de cald. Sau poate nu e doar căldura.
Învârt şi eu cheia în contact.
Şeful află repede ce-l întreb: ce curse asigurau avioanele alea care mă asurziseră, de câte ori pe săptămână, la ce ore. Geanta diplomat putea fi în oricare dintre ele. Nu cred că ar fi lăsat-o în aeroport pentru mai târziu, e bine să te fereşti de vreo sifonare. Cel puţin aşa aş face dacă aş fi interlop deştept. Nu sunt interlop. Iar p-ăia nu i-a prins nimeni de ani buni, înseamnă că au un cap deştept.
— Nu eşti nici interlop, nici prost, Greucene, îmi zice şeful.
Coace un plan în care să-i arăt de ce sunt în stare.
— De data asta îl iei cu tine pe Vasile.
— E de-ncredere? întreb ca prostul.
— Ai face bine să nu mă superi cu tâmpenii.
O înghit, aşa-mi trebuie, dacă nu-mi ţin gura.
xxx
Doar două din cursele avioanelor ălora se repetau peste două zile, a treia urma abia peste o săptămână. Trebuia să fiu pregătit şi peste două zile, şi peste o săptămână. M-am aşezat la pândă, cu Vasile în dreapta mea.
Ştiam că e un tip tăcut, dar nu-mi închipuiam că n-o să-mi pună măcar o întrebare! M-am gândit că i-o fi spus şeful cât trebuia să ştie şi pe el nu-l interesa mai mult. N-avea rost să-l mai aiuresc şi eu. L-am întrebat doar dacă ştie ce are de făcut.
— E-n regulă, Greucene.
N-am zis nimic, mi-am văzut de pândă. Pentru mine nu era nimic în regulă, mi se părea c-o să umblu pe jar, dar poate nu mă duce mintea.
Când a ieşit pe poarta fermei automobilul cu geamuri fumurii, l-am sunat pe şef.
— Faci exact cum ne-am înţeles, dacă nu vrei să-i scapi, mi-a ordonat.
— Am înţeles, să trăiţi!
Nu prea ştiam cum o să curgă planul, dar altul mai breaz n-aveam.
În pădurea de la Tâncăbeşti am văzut venind cu viteză din sens opus o maşină a poliţiei. A semnalizat de două ori cu farurile, s-a întors brusc, luându-se după noi, cum fusese înţelegerea. M-am apropiat de automobilul cu geamurile fumurii şi l-am lovit uşor în spate. A reacţionat cum mă aşteptam, a tras pe dreapta, cu mine în spatele lui, convins că sunt un ageamiu care n-are habar să şofeze şi pe care e bine să-l înveţe minte şi să-l pună să plătească, fie şi cu riscul să ajungă în ultima clipă la aeroport. Şeful intuise bine, gangsterului nu-i place să-i şifonezi faţa.
Unul dintre zdrahoni a ieşit furios şi s-a îndreptat spre mine gata să mă lipească de asfalt. Nu-şi dăduse jos ochelarii negri, să-i văd şi eu ochii. Maşina poliţiei rămăsese mult în spate.
Nici nu ieşisem din hârbul meu şi Vasile era lângă zdrahon.
— Care-i treaba? l-a întrebat.
— Vezi-ţi d-ale tale, băiete, să nu te fac şi pe tine muci, ca p-ăsta de mi-a zdrelit maşina, spuse zdrahonul cu o voce de operă.
N-am apucat să văd cum i-a ars Vasile un pumn în plex de l-a îndoit, mă pregăteam să ies şi eu din hârb. Până să se dezmeticească, Vasile îi învârtise mâinile zdrahonului, cât era de mare, şi-i lega tacticos cătuşele.
— Acuma poţi să mă faci muci, îl auzeam zicându-i.
Eram deja lângă portiera cu geamuri fumurii, atent la celălalt bărbat care se strecurase la volan şi era gata s-o şteargă.
— Ne-ne-ne! i-am zis, opintindu-mă să-l scot din maşină.
Şi-a scos ochelarii de soare şi i-am văzut ochii verzi răi. Îl apucasem bine de guler şi cravată, dacă demara aşa, risca să se spânzure. A ieşit din maşină.
— Ce vreţi?
— Geanta, i-am spus. Diamantele.
— Visezi, a zis. Ce diamante?
— Visez, da’ mi dai geanta.
— Eşti de-ai lui Manolache? ţi-ai săpat mormântul.
Nu ştiam cine-i Manolache, probabil vreunul dintre interlopi, rival de-al lor, nu le ştiu numele tuturor. Chestia cu mormântul m-a dat gata, le-am învăţat limbajul.
— Lasă gura şi scoate valiza.
— Cât vrei? Mă grăbesc.
Într-o clipă schimba foaia, era dispus să negocieze. L-am aruncat în ceaţă:
— Tot, i-am zis.
— Poate-mi laşi şi mie ceva, a mormăit.
Am crezut că se-nmoaie. Greşit! Se aplecase după geanta diplomat cu alte gânduri. O clipă de neatenţie am avut şi m-am trezit cu un cap în gură. Cred că mi-a spart nasul, mi se întunecaseră ochii, îmi venea să urlu de durere, am simţit cum îmi curge sângele pe bărbie. Până să mă dezmeticesc, o luase la sănătoasa spre pădure, cu geanta în mână. Nu ştiu ce-a fost în mintea lui, era mai simplu să intre în maşină şi să plece în trombă. Chiar dacă-i luasem cheile. Mi le putea smulge.
M-am scuturat ca de-o pânză de păianjen, tocmai când îl auzeam pe Vasile:
— E-n regulă? Sau să vin şi io?
— Stai acolo, mă descurc, i-am strigat.
Am luat-o pe urmele genţii diplomat. Unde credea că se duce? Nu m-am grăbit. Cum să scape în pădure? Conţopist-conţopist, dar făcusem antrenamente destule, nu mi-a fost greu să-l ajung din urmă. Alergase spre marginea pădurii, unde printre copaci se întrezărea un căsoi cât toate zilele, cu gard înalt verde. Era de-a lor, dacă fugise într-acolo, cum dracu se nimerise în calea noastră nu-nţelegeam, parcă intrasem în romanele poliţiste proaste. Trebuia să mă ducă mintea că-mi va fi şi mai greu să pun mâna pe el, dacă-i sar alţii în ajutor. Am băgat cărbuni şi l-am prins aproape de gard.
Eram furios. Mă durea nasul, aproape îl scăpasem pe individ şi planul întocmit cu şefu’ se dusese de râpă. O să mă facă incapabil. O să-mi spună că nu-s bun de nimic. O să-mi amintească de colegul lui care m-a trimis la arhivă, convins că-i singurul loc în care mă descurc. Pe măsură ce gândeam astea, eram din ce în ce mai furios. L-am lovit cu putere. A scăpat geanta, dar a scos un pistol. Atât i-a trebuit. Nu-mi place defel să mă ameninţe cineva cu pistolul. Cu o lovitură de picior aplicată cu putere la cap, după ce-am făcut o piruetă, l-am trimis în lumea drepţilor, înainte să apuce să tragă. Ca la carte. Sau a tras, nu ştiu, pentru că o împuşcătură am auzit, exact când de pe poarta verde ieşeau câţiva gealaţi.
Nu-i vedeam prea bine. Mi se împăienjeneau ochii. Nu-nţelegeam cum sângele care-mi curge din nas mă face să nu văd. Pădurea asta era vrăjită. Am mai apucat să înşfac geanta diplomat şi am căzut. În cădere am văzut că poliţiştii în uniformă apăreau şi ei, patru la număr. Speram să nu fie vis.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)