Carmen Sorescu 
Ani de-a rândul mi-am spus: Orice naufragiu începe cu o poveste frumoasă. Însă niciodată nu am renunțat la poveste de frica scufundării. Fără greșeală, de fiecare dată, când aud cuvântul epavă, fără a ști despre ce este vorba, am în fața ochilor vaporul eșuat de la Costinești. Deși dicționarul atribuie cuvântului epavă, figurativ, aceeași descriere și pentru om: mizerabil, distrus, ruinat (fizic sau moral), gândul meu se duce la mare. Indiferent cât de deplorabili, jalnici sau distruși ar fi unii prieteni, îmi e imposibil să le pun această emblemă. Fie că unii nu o poartă la vedere și de-a lungul timpului m-au păcălit, m-au inundat, m-am împotmolit, deși catastrofali în felul lor de-a fi, pentru mine epava rămâne acel monument-simbol al satului de la Marea Neagră.
Sistemul de roți dințate funcționează la randament maxim, afară e cald, niciun nor, se anunță o vacanță pe cinste. Bagajele sunt făcute, cafeaua e gata, mai bem câteva guri și ne îmbarcăm. Cam așa văd o zi normală din viața oricărui om, se trezește și e ca și cum s-ar urca la bordul unui vas. Nimeni nu se gândește și la lucruri rele. Doar că naufragiul este momentul acela când nu mai ai control și te lovești de pietre, nu poți face nimic. Pietre în acest caz pot fi oameni sau simple camere goale. Te lovești și acolo rămâi înțepenit. Nu se știe niciodată dacă te va dezgropa cineva, poate tu însuți prin cine știe ce putere, dar asta sunt cazuri aproape inexistente. Altcineva poate, dar trebuie să te vadă, să vrea. Eșuat în propria ființă, ești menit distrugerii, așa cum multe boli autoimune distrug din interior, corpul se captează pe sine și nu se mai recunoaște, pornind asupra lui atacul iminent. Acest fel de accident inexorabil, lăuntric duce la scufundarea inevitabilă sau la ruperea în bucăți. Eșuarea în propria ființă poate fi o soluție. Decât să înfrunți furtuni, să lupți mai eficace este să te retragi acasă, între coaste unde sfârșitul lumii e mai domol. Și câte rafale sunt pe mare, măcar ești mulțumit că nu mai ai de mers, că ești acasă.
Naufragiul în amintiri, deliberat sau accidental, e un prilej bun să le vezi cum se comportă, însă amintirile se comportă ca peștii pe uscat. Depinde de mine dacă mor sau nu, dacă le arunc înapoi în apă sau le abandonez pe uscat. Pe acest eșafod intangibil, dar unde încap și lucrurile mărunte și mari, când depind doar de ce-mi livrează memoria în mersul meu cu spatele există și avantajul că zi de zi urcă altele noi. Balta e plină. Asta de fericire, am ce pescui și ce pune pe masă.
Oamenii fericiți nu scriu, fericirea nu trece prin creion. Îmi imaginez oamenii fericiți că, în primul rând, nu sunt singuri, au în jurul lor alți oameni, vorbesc, discută, pun la cale, fac planuri. Da, cred că oamenii fericiți fac planuri, adică pot face, au acel sentiment ca un arc de resort care-i propulsează în viață, sunt de neoprit, au un scop, un țel și vor să ajungă la el. Oamenii fericiți luptă, sunt vii. Ca pe un front de război, cei morți mereu rămân pe loc, cei vii înaintează, cuceresc.
Iată de ce naufragiul pe foi nu e o mare plăcere, orice vas adus de valuri la țărm e supus deteriorării, ruginii. Astfel că orice pagină albă scrisă pare mâncată de carii, roasă de cuvinte, frumusețea ei dispare pe măsură ce e scrisă. Precum pereții vasului măcinați de apa sărată. Substanța brun-roșcată oxidează, în fond asta fac zi de zi elimin substanța nocivă și odată pusă pe hârtie roade, repetând și repetând fără noimă procesul.
Am văzut odată un cimitir de vase, aflat la marginea unui port. Portul părea o fortăreață vie și invincibilă, zeci, poate sute de vase, unele mici, altele imense, de croazieră, comerciale, militare, era uriaș, de necuprins, pază la fiecare pas, puncte de control, vamă, totul armat, îngrădit, securizat. Vasele plecau și veneau în el ca niște entități care-i duceau viața departe, foarte departe, în locuri unde nu-mi puteam nici măcar imagina că se opresc. Cimitirul de vase avea o plajă de câțiva kilometri, destul de lată, apa era mult mai mică, iar în vase, de-acum culcate pe plajă, te puteai urca fără nicio opreliște. Am văzut la un moment dat că scria: pericol de accident, dar toată lumea își asuma riscul, erau mulți turiști japonezi care făceau fotografii (întotdeauna turiștii japonezi mă calmează). Nu era o plajă în circuitul turistic, dimpotrivă ghidul nu recomanda și, mai mult, ne îndemna cu strictețe să citim pancartele. Totuși, nu era interzis, scria doar că este un eventual pericol. Marea majoritate s-a urcat pe vas, toți curioși, să vadă, să atingă, să simtă bătrânețea, moartea, eu am privit de jos la ei cum vociferau, ba se mirau, ba se văicăreau într-un vacarm care ucidea toată frumusețea acelei mari oboseli sfărâmate. Când s-au întors cineva din grup m-a întrebat de ce nu am urcat, că mi-ar fi plăcut să văd ancora și nodurile marinărești, am făcut doar o grimasă, nici eu nu știu de ce nu am urcat, uneori nu pot profana nici măcar liniștea, fie că vine și de la obiecte. Și totuși undeva ceva viu se simțea, am avut pentru o secundă imaginea unui om bolnav, aproape pe ducă, pe spatele căruia se urcă tot felul de gândaci, iar el nu putea face nimic. Râdeam în sinea mea, îmi amintesc clar momentul, am zis să nu uit, să notez cum ajung la hotel, a fost prima oară în viața mea când nu m-am simțit gândac. A doua zi am notat: ceva viu se auzea în acel om, ca un scârțâit de vapor eșuat.
Drumul navigabil dacă nu există se poate face. Bunăoară, canalul Suez, canalul Corint sunt căi artificiale de acces, cât timp s-a săpat și s-a excavat și mai ales în ce fel de sol toate enciclopediile scriu, e o muncă titanică. La fel se întâmplă și cu oamenii prin care vrei să-ți faci loc, unii te lasă, te ajută, ei singuri își dau de-o parte mâlul, alții sunt stânci, poți lucra ani de zile. Odată ce e terminat canalul nu rămâne decât ca toată zona să fie irigată și să devină îmbelșugată, din deșert să crească copaci. Dar se întâmplă pe la jumătatea săpăturii să-ți dai seama că ai altă soluție, poți găsi alte rute ocolitoare sau și mai des întâlnit este faptul că în timpul săpăturii îți dai seama că totul e mocirlă, niciun zăcământ aurifer, atunci ce rost mai are.
Personal, îmi plac oamenii curajoși și care nu renunță, perseverenți în visul lor, cu muncă totul devine palpabil, însă după o vreme când te lovești de tot felul de bariere chiar e indicat să renunți. Săpaturile în pietre seci se cheamă prostie. Te poți trezi cu puțin noroc sau poți dormi în sucul propriei prostii mult și bine. Sunt uneori de o prostie monumentală. Mă liniștește faptul că-mi dau seama de ea, sunt alții care nu, și chiar dacă sunt trași de mânecă cu finețe, atenție, atenție, li se strigă, ei continuă, convinși și mai mult că sunt și mai deștepți și mai importanți. Dacă degenerează ceva în om este acest orgoliu (inexplicabil) al mândriei și al poftei tâmpite de-a avea dreptate. O poftă incomensurabilă care nu se stinge cu nimic. Pentru asta se merge la infinit pe orice căi, navigabile sau nu, de-a dreptul, pe jos, pe stânci, pe apă, pe sub apă, parcă spunea cineva că prostia e infinită. Am cunoscut oameni cu ochelari de cal, trist, ei există, sunt printre noi.
*
Eram probabil într-o vacanță de vară, nu-mi amintesc anul, dar să fi avut 6,7 ani. București, Cișmigiu: Tata voia neapărat să ne plimbe cu barca, de fapt acesta fusese chiar scopul deplasării noastre în capitală, nu știu de ce, într-o zi din senin mi-a zis:
– Fetițo, la vară o să vă plimb cu barca. Se uita fix la mine, dar se referea și la mama și soră-mea, îi plăcea lui tot timpul să facem chestii deosebite, să le ținem minte. Cum a venit vacanța de vară și-a ținut promisiunea, iar noi, puțin sălbatice, venite de la gura pădurii, ajunse cumva în mijlocul civilizației, nu făceam decât să tăcem și să ne ținem după el, ca și cum el știa tot și aici. Tata nu vâslise niciodată, așa că a cerut instrucțiuni unui băiat cu părul roșcat care deja dezlega funia bărcii în timp ce-i explica ce face cu mâna stângă și ce face cu dreapta.
– E ca mersul pe bicicletă, odată învățat, nu se uită! spunea băiatul cu părul roșcat dând din mâna ca și cum nu-i mai scofală. Eu mă întorc spre el și-i spun:
– Eu am căzut de pe bicicletă de câteva ori până am învățat.
– Bine, aici nu aveți unde cădea.
Tata imita și el pe uscat, folosind mâinile drept vâsle, tot ce trebuia făcut. Mama a întrebat ce adâncime are apa și s-a liniștit:
– Nu e mare, chiar dacă ne scufundăm nu e nicio problemă, doar ne udăm. Dormeam la o mătușă care a avea casă lângă Templul Coral, nu foarte departe de acest parc mi se spusese.
– Nici nu ajungem acasă și rochiile vi se usucă, spunea mama calmă.
Era o zi călduroasă, lemnul de pe ponton era foarte uscat, vopseaua bleu se scorojise și crease fâșii exfoliate, tăioase. Tata ne-a îndemnat să ne urcăm în barcă foarte sigur de el. În scurt timp toți patru aveam să ne așezăm cuminți în barcă, băiatul roșcat ne-a împins și ne-am dus lin pe apa. Tata ne-a spus să mai schimbăm locurile să echilibrăm barcă pentru că dădea semne că se ducea-ntr-o parte. Am echilibrat-o din câteva mișcări fine și sigure și de-acum tata repeta cu voce tare ce-i spuse băiatul roșcat, tot ce puteam vedea era cum el urma întocmai instrucțiunile dar barca nu înainta, și nu doar atât, barca lua apă. Mama ne-a zis să ne ridicăm picioarele, dar degeaba barca lua apă și mai mult, atunci ne-am întors la debarcader. Întors, un fel de-a spuse, nu înaintasem mai mult de 5,6 metri. Lemnele bărcii începuseră să plesnească sub presiunea apei, una se crăpase de-a dreptul în câteva așchii lungi și subțiri. Ne-am dat jos după această călătorie și tata ne-a invitat repede la înghețată ca să uităm excursia eșuată la propriu. Cioburile mereu se plătesc, fie că nu duci la bun sfârșit o promisiune, fie că spargi o farfurie la restaurant.
*
Azi mă gândesc că la fel se întâmplă când scriu, ceva ia apă și nu merge mai departe, ceva scufundă povestea chiar dacă teoretic știu cum se vâslește. Uneori, lemnul bărcii poate fi uscat, dacă barca a stat mult în soare și nu a mai fost lansată la apă, poate fi inundabilă foarte ușor. Dacă trece o perioadă mai lungă și nu băltesc în apa foii albe cu greu mă împrăștii în larg. De data asta, în largul ființei. Lacul mă poate înghiți, pentru că, așa cum eu am nevoie de hrană, și el are, și mă trezesc făcând pluta în mijlocul poveștii fără să fi scris un rând.
