Cristina Crețu 
În tinerețe am mâncat covrigi.
La Universitate, brusc mi se făcea foame.
Pe scări, stătea un om cu ochii blânzi și parcă mă îmbia:
„Ia un covrig din lădița aceasta!”
Nu se vede ce am stomac, îmi ziceam, să mi se vadă capul mă zbăteam.
Într-o zi, în cimitir, a venit un bărbat și ne-a dat o muncă de făcut.
M-a întrebat dacă știu tot numele lui Michelangelo.
Am vorbit mai mult de zece minute,
am alunecat în lumea la care a trebuit să renunț.
I-am vorbit de complotul lui Bramante și al lui Rafael Sanzio,
cum a ajuns să picteze în patru ani plafonul Capelei Sixtine.
Omul, la sfârșit, mi-a spus că a fost arhitect
și că i-a făcut plăcere să discute cu mine.
Și, într-un fel, s-a simțit rușinat.
De cele mai multe ori tac.
Zilnic văd fel de fel de oameni.
Trăiesc în vremuri când nu se vede ce am în stomac
și nici ce am în cap nu mai lupt să arăt.
Mă transform încet într-un struț,
cu capul în praful trecutului frumos.
