Carmen Sorescu 
Preoții cântau, vocile erau desăvârșite, nu mai auzisem de foarte mult timp cântările speciale pentru viața de dincolo. Când eram mică nu dădusem importanță acestui aspect, cum oare? Aveam toți lumânări aprinse de care erau legate batiste cu bănuți. Cum începuse slujba, oamenii își înfipseră privirile în jos, spre plăcile de gresie ale capelei, pioși, atenți, nimeni nu mai mișca, nicio respirație nu se auzea, parcă erau fără scuturi, fără coaste, goi și fără nicio apărare, voit deschiși să lase loc acestei brize a rugăciunii. Eu una asta simțeam, că eram spălată de niște valuri cum nicăieri nu găsești decât la o asemenea slujbă. Începusem să privesc de sus în jos la fel cum privisem cu o oră, două mai devreme razele de soare care nu mai puteau pătrunde plafonul de nori, priveam deci de la tavan spre corpul decedat al femeii, o dată, de două ori, de câteva ori, nu știam de ce, parcă urmăream o dâră invizibilă, ca în copilărie când soră-mea desena cu degetul prin aer și nu știam ce, simțeam curentul de aer lăsat de mâna ei și doar atât. Un soi de pasăre minusculă care nu se așeza nicăieri și se agita încontinuu, deodată mi-am dat seama și mi-am spus în gând: Incredibil! Simțeam o energie care dorea să-i intre în trup și ricoșa, ricoșa, trupul nu o mai primea, cred că e sufletului, mi-am zis din nou, am tăcut și am zâmbit, aș fi vrut să strig: sufletul, sufletul! Era ca un pui de rândunică care se făcuse mare și mama nu-l mai primea, derutat, nu știe ce să facă, unde să se ducă, ar fi vrut să fie primit, dar corpul nu-l mai dorea.
Cred că la fel se întâmplă când dormim și visăm, doar că în acest caz sufletul e primit. Ricoșa e cuvântul cel mai potrivit, ca atunci când arunci cu o minge în zid, ea nu-l pătrunde, se întoarce, de data asta trupul femeii era acest zid.
După care a urmat o scenă ca în filmele americane, când au băgat sicriul în pământ a început brusc ploaia, o ploaie torențială, caldă. Într-un ritm rapid și la unison oamenii începuseră să-și scoată din sacouri, din haine să și le pună pe capete, alții care aveau umbrele prin genți le scoteau care de care mai repede. Numai ea își scosese sufletul.
Nu știu nici azi cine și în ce fel se acoperea și de cine și mai ales alterarea unde începea și unde se termina. În 10 minute ploaia se oprise la fel de brusc cum începuse, însă nimeni nu s-a mai întors la mormânt, preotul abia mai spusese și el câteva cuvinte doar pentru câțiva curajoși cărora nu le fusese frică de ploaie.
Întotdeauna vedeam mai clare lucrurile când cineva își trăgea paravanul metaforic, se închidea în sine și nu mai aveam acces, ceva din mine prelucra, topea, demola și vedeam mai bine decât dacă ar fi lăsat toate obloanele deschise. Și azi la fel. Vedeam mai bine printr-un om mort decât printr-un om viu, acest perete despărțitor era de netrecut dar îmi oferea, ca un ecran de cinematograf în care nu puteam intra fizic, o panorama spectaculoasă. Amintirile cădeau din mine peste sicriu precum picăturile de ploaie din cer.
În cazul unei sarcini toxice anticorpii percep fătul ca pe ceva neadecvat și are loc avortul, așa se petrecuse acum, corpul avortase sufletul.
George, era din nou cu capul în jos, la fel cum îl întâlnisem în capelă, de data asta pe ochelari nu doar lacrimile lui șiroiau ci ploaia îl ajuta să-și camufleze suferința.
***
Zăbovisem mult pe o aleile prost asfaltate dar de altfel foarte curate ale cimitirului, de multe ori mă poticnisem cu talpa prinsă între bucăți rupte de ciment, dale, pământ reavăn care din pricina ploii o luase puțin la vale. Multe morminte erau bine îngrijite, altele dădeau impresia că fuseseră făcute din deșeuri, din tot felul de materiale de construcție găsite pe la locurile de gunoi. Un astfel de mormânt mi-a atras atenția, acoperit cu câteva țigle, cărămizi de forme și culori diferite, un gard din nuiele asimetric legat cu sârme groase sau subțiri; am plecat spre casă pe jos, cu gândul că și în mine erau adunate tot felul de mizerii dar care acopereau și ele un mormânt al amintirilor cărora uneori le mai duceam flori trezindu-le fin la viață.
Cum ar fi fost ca și cu oamenii să se poată face la fel, nu doar să-i pomenim, ci efectiv măcar de sărbători să-i trezim discret la viață, să-i aducem de mână și să-i servim cu ce avem mai bun. Imaginația îmi tresărea morbid prin același București anost, oscilant, în timp ce priveam oameni tineri, bătrâni, clădirile și ele ca întotdeauna un amestec de case părăsite și blocuri noi cu geamuri termoizolante, un melanj de viață și moarte oriunde priveam.
Fiecare stradă era pavată necorespunzător, ba lipseau pietre, ba muncitorii săpaseră după conducte și lăsaseră strada în paragină, băncile urmau aceeași secvență a sluțirii, aveau un lemn lipsă, un picior, eram desenate, clădirile în sine la fel, treptele de la intrări parcă dăltuite, știrbite pentru că semănau foarte bine cu dinții căzuți ai unui om bătrân, colțuri de ziduri lovite, tencuiala căzută, geamurile ciobite. Mai mult ca sigur și oamenii erau la fel, nu poți fi întreg în acest oraș, îmi tot spuneam în gând, dacă mă asemănam cu ceva din acest oraș era cu această mică pe alocuri dar per ansamblu mare amputare.
Și nu știu de ce îmi tot venea în minte povestea cu Alexandru cel Mare din cartea cu același nume scrisă de Vladimir Hanga pe care o citeam în copilărie, poate că tata o cumpărase de pe str. Lipscani, stradă care într-un fel semăna cu aceasta pe care eram acum, sau poate nu: Aflat în Persia, în una din multele campanii militare, Alexandru cel Mare a întâlnit câteva sute sau mii (sursele diferă) de greci luați prizoniei cu ani mulți în urmă de perși. De-acum bătrâni, dar mai ales mutilați, fiecare avea lipsă ceva, ori mâna, piciorul, urechea sau nasul. Regele macedonean i-a ajutat cu mâncare, haine, se spune că ar fi vrut să-i repatrieze dar oamenii au refuzat și au preferat să spună că vor un oraș al lor, al infirmilor decât să se ducă acasă după atâția ani, mai mult fantome decât oameni.
Mi-ar fi plăcut și mie să pot fi măcar o zi în piele de rege, dar, spunea el, (când a cucerit Persepolis și când a intrat în cortul regelui persan văzând luxul și bogățiile): Asta înseamnă să fii rege. De fapt, rege înseamnă nu să le ei prin constrângere și asuprire ci să le poți lua așa cum le-a luat Alexandru cel Mare, prin luptă. Sunt unii oameni pentru care niciun regat nu-i prea mare. Oare ce regat ne așteaptă pe fiecare dintre noi, clipă de clipă?!
***
George nu mai are pe nimeni în România, doar mormântul mamei lui. Nu știu ce s-a întâmplat cu toate lucrurile la care d-na Ionescu ținea atât de mult, mobila, cărțile, tacâmurile de argint, caietele lui George pe care le știam mai bine decât el. În ultima perioadă când fusese mutată la azil de o firmă specializată și George făcuse o procură specială unei doamne să se ocupe de tot era deja mult prea grav, d-na Ionescu rămăsese cu memoria blocată la anul 1950, prin urmare își amintea doar tinerețea, nici vorbă de George, nu-l recunoștea. La capelă aceeași doamnă de la azil care era foarte bine familiarizată cu el în urma multor convorbiri telefonice a ținut un mic discurs:
– A avut o zi frumoasă, a fost soare și cald, nu ca azi (se referea la ultima zi a vieții ei), fusese ziua de naștere a unei colege de cămin și au venit în vizită copiii, nepoții, cu flori, tort, baloane. A fost o mică petrecere în grădină. Nu știu cum s-a făcut dar copiii au stat numai pe lângă doamna Ionescu, ei se învârteau după baloane în jurul ei și ea uneori mai lovea câte unul. Pot să spun că așa a murit, privind după baloane.
George plângea, cineva i-a făcut semn femeii să se oprească din povestit, poate că așa a fost sau poate că așa sunt toate poveștile din astfel de cămine despre oameni care mor fericiți.
***
Anul trecut am luat la rând câteva cimitire să-mi vizitez câțiva prieteni, eram, prin urmare din nou în Cimitirul Ghencea, tot de dimineața, deși se anunța o zi toridă, la ora 9 era încă răcoare. La mormântul d-nei Ionescu erau presărate câteva fire de regina nopții ale cărei flori erau încă deschise. Planta avea tijele lungi, fragile, rahitice, pe alocuri cu noduri și urme de strangulări,
semn că se zbătuse mult să iasă de sub ciment, deși era plină de flori, tulpinile erau strâmbe și planta căzută pe-o parte. Totuși, chiar dacă dintre crăpături nimic nu iese drept, întreg, în toată frumusețea, planta își atinsese scopul. Cumva, la fel priveam mormântul și mă gândeam chiar dacă lăstarul ființei e rupt și acum foarte departe de mamă, lăsată în urmă, ea cu trupul pe alocuri cu urme de rămas bun și-a îndeplinit rostul. Pentru o secundă, am simțit imboldul de a-l suna pe George să-i spun ca pe vremuri: Sunt la mama ta, e bine! Pentru că era chiar așa, liniște, nu-ți puteai dori altceva, era totul atât de perfect, împăcat, încât orice cuvânt ar fi fost în zadar. Câteva rafale de vânt venite din senin m-ai zgribulit pielea, copacii foșneau între ei parcă vorbind, florile s-au mișcat scuturându-și semințele printre fisurile pământului uscat, m-am uitat în sus și nu era niciun nor.
