Carmen Sorescu 
Am intrat. Nu intrasem până atunci în camera lui George. Nu era mai nimic de făcut. M-au deranjat cele două bibelouri de pe noptieră pe care le-am mutat sus pe bibliotecă (celebrul cățel alb-negru, lăcuit, pe care-l avea și mama și mai toată lumea și o balerină mică, fragilă și foarte scumpă, pe care o văzusem prin magazine și costa 90 lei înainte 1989), câteva cărți dispuse orizontal cărora le-am aranjat locul pe verticală astfel încât să se poată citi titlurile, am legat simetric draperia bej din atlas cu asortată foarte bine cu perdeaua tot bej, dar altă nuanță, foarte fină și pernelor din aliniament oblic le-am schimbat poziția orizontală, normală, de somn. Camera era destul de mică sau patul foarte mare, nu-mi dau seama, cert e că singura și cea mai bună opțiune era să stai culcat pe pat, nici măcar pe marginea lui, era foarte înalt, iar picioarele rămâneau în aer și tot ce puteai face era să le bălăngăni și să te joci. Îmi plăcea mult camera din cauza nuanțelor bej-maro și mai ales soarele care din pricina clădirilor din față intra timid, iernatic, razele ricoșau palid prin geamul termoizolant. George a venit într-un final, din cauza unor avioane întârziate și așteptarea d-nei Ionescu se prelungise, mă suna din oră în oră să mă țină la curent cu evenimentele neplăcute. Noaptea, George, era ocupat cu barurile și coafezele din Dorobanți și ziua dormea, nu știu dacă i-a plăcut cum am rearanjat cele două bibelouri și dacă a avut vreo influență benefică asupra vieții, însă nu puteam să-i refuz doamnei Ionescu acest deliciu, aranjamentul acestei camere, apogeul incontestabil al sosirii lui acasă. În seara de revelion Monika ne-a adus mici cadouri, prietena mea mi-a spus în bucătărie că nu o place pe Monika, băiatul ei merita mai mult, spunea tristă:
-El e înalt, frumos, hollywoodian, nu că fiecare cioară își laudă puiul, dar are două facultăți, mastere la Harvard, serviciu la ONU și ea o nemțoaică spălăcită cu dantură de cal.
Şi ea era foarte școlită, însă urâțică, dar când la masă el ne-a arătat o poză cu o casă, aproape palat, în Germania, cu lac și o pajiște imensă, casa Monikăi, toată lumea a ridicat din sprâncene. După o vreme s-au căsătorit, dar el continua să o înșele cu tot felul de femei, mai ales coafeze, ori de câte ori venea acasă. Și azi mi se pare distractiv pentru că nu mi-am dat seama niciodată dacă George chiar o înșela pe Monika numai cu coafeze sau era o titulatură pentru femeile ușoare, poate era un anume cod știut doar de ei, poate nu sau poate chiar așa atâta timp cât el folosea doar acest cuvânt.
-Nu o plac pe Monika, dar fiindcă George o iubește, o iubesc și eu! mi-a spus ea într-un final.
Apoi s-a dus la masă și în scurt timp a adormit acolo pe scaun, vizavi de scaunul ei un alt invitat, vecin, pensionar și el, adormit la rându-i. George recomanda băieților de la masă coafezele din Dorobanți ca și cum ai recomanda cărți: cum începe, cum se termină, dacă merită… Suna foarte patetic dar el se distra de minune și asta era tot ce conta. Monika neînțelegând limba română se uita mirată și ne întreba de ce râdem și George îi spunea:
-Uită-te la ei cum dorm la masă! Se referea desigur la cei doi bătrâni adormiți pe scaune. Atunci a râs și ea, numai că de-acum noi râdeam de Monika. Asta a fost o noaptea de revelion, dintr-un an oarecare.
***
În acel an când am rămas în România singura persoana pe care o frecventam era d-na Ionescu. Aproape imobilizată, spun aproape pentru că putea merge prin casă dar plătea pe cineva să-i facă piața și să-i achite facturile, mă aștepta mereu cu ceai cald și covrigi, indiferent de anotimp… și clătite, da, clătitele erau principalul motiv pentru care mă chema, mi le dădea acasă așezate perfect într-o cutie de bomboane, avea multe cutii de bomboane pe care cred că le strânsese de-a lungul anilor. Mă suna mereu cu o seară înainte ca un ceas deșteptător să-mi amintească să fiu la ea a doua zi, dar nu avem cum să uit, avem deja în sânge, îi spuneam, dar ea tot suna cu aceeași precizie. Într-o zi nu am putut să ajung, o singură zi de joi din acel an, eram bolnavă, în pat, cu temperatură, frisoane și o vedeam cu ochii minții cum merge târâș, mă întorceam de pe-o parte pe alta, mă înveleam și tot ce vedeam era d-na Ionescu cu bastonul abia venind pe strada mea. Am sărit din pat nu știu cu ce putere, m-am îmbrăcat și am plecat. La jumătatea drumului m-am întâlnit cu ea, venea încet, pas cu pas, cu bastonul într-o mână și în alta cu punga cu clătitele. Era prima oară când ne întâlneam pe stradă și ne-am îmbrățișat, m-a certat că m-am dat jos din pat, apoi am mers spre casa ei să o conduc.
D-na Ionescu fusese medic biolog, făcea oțet de mere și se uita la un interminabil serial care avea mii de episoade, Tânăr și neliniștit. Trăise în America câțiva ani până când, foarte tânăr, soțul ei a murit, apoi a revenit acasă. Toate lucrurile de acolo le-a pus pe vapor, așa se făcea că în casa ei de la aragaz, frigider, mobilă, tablouri, cărți, toate erau aduse de acolo. De la ea știu că organismul uman secretă în fiecare zi câteva tipuri de celule canceroase, dar că anticorpii reușesc să le elimine, uneori un corp slăbit nu poate și cancerul se instalează. Tot ea m-a învățat să fac gimnastică medicală. Fuma 7 țigări pe zi pe care și le pregătea de dimineața într-un bol să nu depășească norma. Îmi lua tensiunea de fiecare dată când mă duceam la ea, în poziție șezut și culcat, cred că aveam un dosar medical fără să știu.
Nu știu ce m-a legat de d-na Ionescu, clătitele nu erau adevăratul motiv pentru că eu nici măcar nu mănânc dulciuri, deloc, bunica a avut diabet și mama nu prea ne făcea prăjituri decât la evenimente, Crăciun, zile de naștere, și ne spunea să nu mâncăm multe – uite așa de copil mi s-a impregnat ideea să nu mănânc dulciuri. La 20 de ani mi se făcea rău dacă mă uitam la o vitrină frigorifică care avea prăjituri, preferam o merdenea, și azi la fel, prefer o merdenea. Prin urmare, clătitele nu au trecut testul, uneori în drum spre casă le dădeam unui cerșetor. Ultima oară am văzut-o pe d-na Ionescu internată într-un azil de bătrâni, avea Alzheimer. Se uita pe geam, apoi trecea pe lângă mine, privindu-mă puțin în scârbă:
– Ce știi tu, îmi spunea, eu am avut o amică tânără, cu păr făcut coc de regină căreia în fiecare joi îi făceam clătite.
Eu îi spuneam:
-Nu cred… ce fată cu coc de regină să mănânce clătite!
***
Iată-ne acum eram din nou împreună.
-Bună, nu e aprinsă nicio lumânare? Îl întreb oarecum disperată pe George, timp în care-l îmbrățișez și pun coșul cu flori jos, lângă sicriu. Nu-l mai văzusem de 10 ani, era neschimbat, purta ochelari, încă avea privirea aceea de agățat cu care mă privise mereu și chiar și acolo în capelă nu renunțase la ea. Însă niciodată nu-mi plăcuse genul lui care vorbea mereu despre femei și mai ales că vorbea despre ele ca despre niște cărți copertate frumos dar proaste, de citit în tren și nu de luat acasă. Unele locuri îmi aduc înapoi și obiceiurile. Prin urmare mi-am amintit ceea ce trebuia făcut:
-Nu e voie ca mortul să nu aibă lumânări aprinse lângă el, i-am spus la fel de disperată. Știam asta de când murise bunicul meu, mama mă pusese oarecum de pază lângă sfeșnicul cu lumânări, să fiu atentă, când se termină să aprind repede alta, ba mai mult de atât să fie mai multe aprinse, să nu rămână bunicul fără lumină.
-Nu, nu știu, nu știu nimic! Nu știu ce să fac! a spus George.
George era clar rupt de realitatea creștinească din România, cum stătuse în ultimii ani mai mult pe coasta de Vest a Africii.
-Aprind eu lumânarea cumpărată de mine.
Am aprins candela pe care o cumpărasem de la poarta cimitirului, femeia de acolo îmi dăduse un chibrit bonus la cele cumpărate. Îi spusesem că este un sfeșnic special, probabil are o denumire, nu o cunosc, înalt, de regula din lemn, în care cei care vin să-și ia rămas bun de la mort pun lumânările acolo. George a plecat să caute acest obiect la administrația cimitirului care se afla în apropiere. Am rămas singură în capelă, spun singură în sensul de singura în viață. Sau poate nu. Am stat liniștită pe un scaun, m-am uitat pe pereți, erau multe picturi, era frumos, creștinesc, îmi plăcea. Nu puteam face abstracție de d-na Ionescu, m-am dus lângă sicriu, m-am uitat la ea, cumva neschimbată, nu o mai văzusem de peste 10 ani. Mă gândeam că nimic nu e întâmplător, greșisem într-un fel față de ea, nu o mai vizitasem de ani de zile. Nu căutam o scuză, aș fi putut în scurtele concedii, dar iată că se făcuse să fiu în București când a fost înmormântată. Nimic nu e întâmplător, și așa moartă, trebuia să se întâmple, să ne vedem pentru ultima dată.
Au început să vină oamenii… și după ce s-au adunat cunoștințele, rudele, prietenii lui George din copilărie a început slujba. George era de-acum căsătorit cu Monika de ani buni, Monika care a apărut și ea, într-un fel încă îndrăgostită. A stat tot timpul lipită de mine ca de un perete ajutător cu streașină, ceva o aducea mereu lângă mine, probabil faptul că verișoarele, prietenele, fostele colege de școală generală, liceu, facultate, foste vecine, chiar foste iubite ale lui George venite la înmormântare erau foarte aranjate și rujate strident, posibil mai mult pentru el decât pentru d-na Ioniță, iar el așa asaltat din toate părțile părea că-i plăcea foarte mult și ar fi vrut să se împartă dar nu știa cui mai întâi. Efectul acestei mase femeiești care roia în jurul lui desigur că-l făcuse să uite de durere și am avut impresia că la un moment dat parcă abia răzbătând spre Monika și el precum razele din norii negri abia o mai recunoștea sau cel puțin dădea impresia că vine de pe un tărâm pe care ea nu-l cunoscuse vreodată – trecutul lui.
