Ramona Müller 
Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.
Octavian Paler
Un fenomen geologic deosebit, care creează un relief spectaculos, se desfăşoară nu departe de Râmnicu Vâlcea, la câţiva kilometri de cartierul Goranu. Cu o vechime estimată între 5 000 şi 10 000 de ani, Piramidele de pământ îşi etalează splendoarea. Marcajele sunt puţine. De pe DJ703F urmăm şoseaua care duce la Fedeleşoiu, apoi virăm dreapta. Înainte de localitatea Malu Alb, există un singur indicator. Drumul cu maşina se poate face până la ultima casă din sat. Poteca urcă uşor, pe o distanţă de 300-400 de metri.
Înalte de 80 de metri, Piramidele de pământ, denumite local şi La Ciuroaie, se desfăşoară între Valea Stăncioiului şi Dealul Cornetu. Zona este protejată şi se înscrie în arealul ariei protejate. Apropierea de piramide se poate face doar cu acordul Ocolului Silvic. O măsură binevenită, având în vedere că este vorba despre formaţiuni de nisip. Unice în România, aceste ansambluri geologice „sensibile” s-au format datorită şiroirii apelor din precipitaţii în roci sedimentare – pietriş, gresii, argilă, nisip. De asemenea, şi aerul a contribuit din plin la formele originale pe care le au. Turnuleţele se tranformă în tuburi de orgă, separate de hornuri adânci. Profilul deseori asimetric, poate lăsa imaginaţia fiecăruia să lucreze în voie.
Priveliştea de basm este ascunsă de arbori şi deşis în Râpa Ciurii. Natura a sculptat în conglomeratele râmnicene, cu ajutorul apelor pluviale, un relief care poate concura minimalist cu celebrele piramide egiptene. Deşi nu sunt incluse pe nicio hartă, ochii lacomi ai drumeţului vor descoperi piramidele într-un cadru natural impresionant. Ploile, vântul, îngheţul şi dezgheţul s-au jucat cu reverul timpului creând adevărate crevase cu forme şi culori incitante. Riduri divergente separă clipele grăbite în curgerea lor firească de zimţii de nisip. Solii ale vremurilor apuse deschid surâsul ghioceilor la început de primăvară. Se drămuiește nisipul şiroaie şi se necrozează aripile vălurite de ape. Desprinsă de substrat, gresia îşi subţiază trena de piatră, măcinată fiind în fandarea ghirlandelor de apă.
Pământul plânge. Noi suntem nisip şi ploi. Noi suntem refrenul acordeonului de nisip. Ne pierdem în grame de lumină şi renaştem în kilograme de dorinţe. Sentimente megalitice curg şi se dizolvă în mine. O tăcere se îngrămădeşte în dealul erodat de intemperii. Mai avem vreme? Mai avem doruri?
De jos, expoziţia în aer liber pare un nai. De sus, un acordeon friabil îşi acordează aducerile aminte pentru mugurii de nisip. Începutul sfârșește întotdeauna înaintea clipei de mirare.
