Leonard Oprea 
… sunt din nou în camera de primire, unde m-am trezit lungit pe cimentul verde-cenușiu, mlaștina aburita de inserare…
De data asta mă aflu în fața unui ecran alb, portabil, agățat pe perete, lângă ușa metalica a wc-ului.
Stau cu spatele la ecran și zâmbesc prostește polițistului care mă fotografiază cu camera fixată pe un trepied metalic.
Trei fotografieri din față, trei din profil stînga, trei din profil dreapta.
Apoi mi se iau amprentele…
Totul în prezența aceluiași sergent dulău obosit..
Și astăzi, la fel, privește ecranul televizorului. La fel, nu se aude decât vocea comentatorului sportiv.
Închid ochii și respir adînc.
Caut lăuntric pacea-de-veci.
Vreau să adorm.
Să dorm în picioare.
Mi-e frig în uniforma asta cu bluza albastră croită din ocean artic adînc, adînc…
Profesore, nu dormi! Aici nu ai voie să dormi! hămăie înfundat sergentul.
Scutur din cap și răspund abia auzit: Yes, șir.
N-am auzit, mîrîie sergentul.
Îi citesc numele pe plăcuța aurie de pe piept și răspund-trompeta la deșteptare: Yes, sergent Hamilton! Yes, sir!
Mă ațintește oarecum surprins. Pentru o clipă ochii săi cenușii sclipesc.
Mormăie sec: OK.
Polițistul care m-a fotografiat și mi-a luat amprentele, tânăr scofâlcit, cu fața plină de coșuri pubertine, îl privește întrebător.
Hamilton decide: Ajunge, du-l la nivelul mediu. Dar mai întîi să semneze.
Scofîlcitul mă împinge brutal spre unul dintre birouri.
Pe birou, un tricou, un pantalon de pijama, o pereche de papuci de casă, lănicul de argint cu medalionul Sfîntului Anton de Padova și crucea simplă de argint.
Polițistul bubos, cu voce de eunuc: Astea’s ale tale. Le primești înapoi cînd ești eliberat. Semnează aici inventarul.
Semnez.
Și, realizez că din mine mai există : un tricou, un pantalon de pijama, o pereche de papuci de casă, lănțicul de argint cu medalionul Sfîntului Anton de Padova și crucea simplă de argint.
Și, în secunda următoare mă aflu în tranșee sub bombardamentul întrebărilor, căci evident totul apare ca și cum am fost luat peș us direct din somn, arestat și aruncat în pușcărie…
Îmi amintesc: “… în tranșee nimeni nu este ateu…”
Nu îmi pot reprima plânsul țâșnit de sub biciul coadă-de-pisică ce-mi sfârtecă fiinta…
Lacrimile pe buze – gustul de pelin sărat, un fel de otravă de nimeni definită vreodată – otrava panicii…
Simț că mă sufoc.
Cer apă.
Hamilton mă țintuiește cu privirea de buncăr.
Hei, Profesore, what the fuck!… Dă-i un pahar cu apă și ia-l de aici! ordonă.
***
Scofîlcitul cu fața plină de coșuri pubertine – deschide ușa celulei.
Intru.
Totul prins în șuruburi metalice.
Aici însă, două pături suprapuse.
Pe marginea patului de jos stă un deținut tînăr.
Citește o carte.
Aștept în picioare.
Ridică privirea spre mine:
Hi. Sunt Dick. Ce te holbezi așa la mine? Sunt viu. Și asta e noua ta casă. Ai înțeles?
Rostesc abia auzit:
Hi, Dick.. Asta e noua mea casă. Am înțeles.
Necheaza subțire:
Fuck you man, life is a bitch! Ești pentru prima oară aici. Eu sînt pentru a șaptea oară. Și nu e rău deloc. Învață să ai fun!
Oftez scurt.
Dick îmi face semn să stau lîngă el.
Mă așez.
***
Iacob păși în holul casei, dar nu apucă să închidă ușa în urma sa, nici să strige cu bucurie așa cum își dorea:
Maria, am venit! Te iubesc, Maria!
Căci Maria își petrecuse deja brațele în jurul gîtului său și îl săruta pe obraji, pe ochi, pe frunte și în sfîrșit, îndelung pe buze. Și îl ardeau buzele ei pe Iacob. Care îi simțea fața umezită de lacrimi. O simțea tremurînd. O simțea inundată de o emoție uriașă. Inexprimabilă. Însă, da! fără doar și poate – pur și simplu copleșitoare.
Iacob mai întîi încremenise.
Apoi, cu tandrețe de nepovestit, îi cuprinse capul între palmele sale și o sărută la rîndul său. Cum nu mai sărutase vreodată.
Ochii li se împăienjeniră. De lacrimi. De negrăită bucurie. De pierdere de sine. Una întru Unul. De regăsire într-o unică ființă.
***
Maria se desprinse din sărut.
Șopti:
Iacob… Iacob, tot ce ai scris tu acolo… e din cauza acelei femei, fosta soție, nu-i așa?
Iacob o ghemui la pieptul său:
Da. Da. Am vrut să știi…
Iacob, înainte să citesc… Beliar mi-a spus, azi dimineață, la telefon… Mi-a spus, mi-a poruncit să am grijă de tine…
Cu mare blîndețe îl împinse înapoi pe Iacob și mîngîindu-l cu flacăra din ochii săi, îi spuse simplu, înnecată de sfială împletită cu dîrzenie de jurămînt sfînt:
Te iubesc Iacob. Sunt a ta toată și întru totul. O să am grijă de tine mereu și mereu. Amin.
Iacob înghiți de cîteva ori în gol.
Îi răspunse simplu, adînc:
Maria, vreau să fii soția mea. Amin.
***
„… fulgi mari petale
ascund soarele – udă
vrăbii-n martie…”
(capitol din romanul „Asasinul unui Președinte”, în pregătire la Ed. Eikon)
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
