Ramona Müller 
aş fi fost în stare să îţi scriu zilnic
fiecare scrisoare ar fi devenit
o scară către tine
de fapt
ţi-am şi scris
până când rândurile caligrafiate
s-au pierdut în crânguri trunchiate de cuvinte
nu te miri deloc
de umbrele albastre ale plicurilor
dar nici nu înţelegi
cât de flămânde anotimpuri se aştern
în colţul lor
fiecare timbru poartă cu el
un fluture cu aripi abandonate
în zborul cel mai tainic
de curând
fluturii se reîntorc în cutia mea poştală
ca şi cum ar cădea din obeliscul
unui dor neterminat
nici poştaşul nu mai sună la uşă
pentru semnătură
e lung drumul până la tine şi înapoi
poate în toamna ta
bruma se aşterne mai devreme
altfel nu ştiu de ce
m-aş agăţa de întrebările arămii
şi de toate colţurile îndoite
care îţi recapitulează adresa
când începe să cadă frunzele
desfac scrisorile
ajunse la capătul puterilor
mă înalţ ca o lumânare
ce îşi plânge nefiinţa
grea pecete
tu mi-ai expediat doar amintirea
parcă am fi fost noi
parcă sunt eu
o carte necitită şi prăfuită
parcă sunt eu
desfrunzită cu tălpile goale
o mireasă ce îşi îmbracă
rochia de hârtie
