Cristina Crețu 
Când eram mică, tata a avut un accident. Mergea pe bicicletă, pe marginea drumului, se ducea la fermă, și un milițian aproape că l-a spulberat cu mașina. Tata avea atunci 38 de ani.
– M-am lovit la cap, vezi semnul ăsta? Și un corn al bicicletei mi-a intrat în picior, sus de tot, între craci, dar mi-a fost rușine să-i spun doctorului. Bicicleta s-a făcut praf. L-am iertat pe milițian. A zis că îmi cumpără bicicletă nouă, că rămânem prieteni, că o să petrecem revelioanele împreună, cu nevestele, ce mai… L-am crezut.
Un lucru îi rămăsese bine întipărit în minte. În salvare, când era să-și piardă cunoștința, asistenta, o femeie de nădejde, și-a pus mâinile pe sâni și i-a ridicat spre gura halatului, aplecându-se înspre el: „Ia uite ce am eu!’’, i-ar fi zis, iar tata a rămas cu ochii cât cepele tot drumul către spitalul din Alexandria.
