Florica Patan 
Ziua
s-a ivit caldă și ploioasă
a zgâriat crusta rece
a singurătății cu
clipocitul consoanelor în ferestrele
închise aseară, lacăte
într-o pălărie veche de fetru
pe un colț de cer, un zbor de porumbei
speriați de ploaie
rotesc dorul imens al visurilor
pe nerostite cărări de cuvinte
amorțite.
Ochii tăi
limpezi de culoarea
mugurilor clipesc
orizonturile
mele de înțelegere, unde timpul
se ivește mult mai bătrân
decât atunci
când murise.
A înflorit tufa de tamarix
limpede
purificată de timp
ne intră curajul în casă cu
ochi galbeni ca niște migdale,
chipul
cu expresia de ferocitate
a unei pantere –
nici odată, nici acum înțeles,
niciodată vrut,
nicio dată, nici măcar o dată, atins
sau purtat.
Avem noi răbdarea de
neimaginat a clipei?
curajul de a fi petală, rază sau
zâmbet?
Iepuri albaștri se trezeau în
lumina răsăritului…
