În mahalaua Cărămidarilor, la Mărțișor

Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat.Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul.

Tudor Arghezi

În luna lui Mărțișor este indicat să ne reamintim de una dintre cele mai reprezentative figuri ale literaturii românești și să vizităm Casa Memorială Mărțișor, a lui Tudor Arghezi.

Aici, pe Dealul Piscului, în mahalaua Cărămidarilor, într-un loc fără apă, fără canalizare și curent electric, fără străzi și trotuare, și-a construit marele scriitor casa. Povestea casei începe în 1926, pe când Arghezi era încarcerat în închisoarea Văcărești. Prin geamul temniței sale, observă o bucată de pământ și se gândește că, dacă va fi să fie închis din nou, Paraschivei, soția sa, i-ar veni mai ușor să îl viziteze, locuind mai aproape. Pe vremea aceea, în acest loc aflat la intersecția mai multor drumuri ale durerii, cele care duceau către abator, spre Cimitirul Bellu și la penitenciarul Văcărești, viața era animată doar de forfota grădinarilor care își aduceau marfa la piață și în jurul hanului lui Costică Mandravella. Denumirea de „Mărțișor” provine de la obiceiul localnicilor, care la început de primăvară legau de crengile pomilor șnururi răsucite în alb și roșu, în speranța unor recolte bogate în anul respectiv. Lui Arghezi îi era familiar acest obicei, pe care îl cunoștea de la bunicii lui din Oltenia. Și pentru că nici strada, nici mahalaua nu aveau un nume, poetul s-a implicat în demersurile urbei, pentru ca strada, după pietruire, să se numească „Mărțișor”.

Pe strada Mărțișor, la numărul 26, deasupra unei porți vopsite în verde, pe un panou informativ citim „Muzeul memorial Tudor Arghezi”. Urmăm aleea pietruită care ne duce la a doua poartă, tot verde, pe care stă scris: „Bateți în toacă!” Nu este o toacă similară celor din mănăstiri, ci este vorba despre o bucată de șină cu un ciocănel, prin care să îți anunți sosirea. Toaca este mărturia vremurilor când nu existau soneriile electrice. Conacul este el însuși un mărțișor cu zidurile albe și acoperișurile roșii, inclusiv cu lemnăria de exterior vopsită în roșu. Livada de vișini și cireși șoptește cuvinte potrivite în adierea zefirului.

În casa unde a locuit poetul, împreună cu familia sa, începând din anul 1930, colecția Muzeului „Tudor Arghezi” cuprinde numeroase piese de mobilier, două mari biblioteci, tablouri, obiecte de artă, obiecte personale, decorații și decorațiuni, foografii și documentele originale ale scriitorului. Parterul nu se vizitează. Casa are 18 camere, iar pentru construirea ei, Arghezi a muncit cot la cot cu muncitorii timp de 12 ani, pe măsură „ce-și scria și vindea cărțile”. Soția sa Paraschiva i-a fost mereu aproape, timp de 56 de ani.

În biroul poetului sau camera de reverie, odihnește un fotoliu din catifea vișinie de care stă rezemat bastonul poetului. Tot aici găsim și basca celebră cu care apare în majoritatea fotografiilor. Observăm patul de fier în care Arghezi își rânduia gândurile și versurile din timpul nopții, pentru că atunci era mult mai liniște. O  foaie albă, înrămată declină ultimele versuri ale poetului înainte să moară, dedicate iubitei sale soții, decedată cu un an în urmă: „Mă chemi din depărtare și te-ascult,/ N-am să te las, pierduto, să mă aștepți prea mult”. În dormitor găsim săbiile toledo, confecționate special pentru colonei și ofițeri dintr-un oțel foarte dur. Mânerele suflate cu argint se făureau special după marimea palmei celui care purta sabia, pentru ca aceasta să fie mânuită cât mai ușor. Pălăriile de Panama și păpușile Mitzurei întregesc elementele dormitorului. Umbrelele de inspirație japoneză aparținând celor două, mamă și fiică, atrag imediat atenția. Pe vremea aceea, doamnele și domnișoarele făceau tot posibilul pentru a-și menține pielea nepătată de soare. Se spunea că doar țărăncile care munceau pământul aveau pielea arsă de soarele dogoritor. Veranda este cea mai luminoasă cameră a conacului. Pentru că Paraschiva era o gospodină desăvârșită și pentru că, așa cum spunea soțul ei, „Toată literatura mea nu face cât un borș al Paraschivei”, observăm râșnițele de piper și de cafea, putineul de unt, furca de tors și storcătorul de rufe. Atenția îmi este captată de magnetefonul rusesc din 1956, marca Dnepr, la care Arghezi își înregistra vocea, citind din propriile versuri. Măștile de gaz ne aduc aminte de Cel de-al Doilea Război Mondial. Oglinda de cristal în care Arghezi s-a privit și și-a desenat portretul își așteaptă cuminte stăpânul. Arghezi era foarte talentat la desen și ar fi dorit să devină pictor, însă era o meserie foarte costisitoare, considerând că este mai ieftin să devină scriitor.

Călimări și obiecte de scris, pipe, volume și numeroase bibelouri, un pat plin de jucăriile celor doi copii vorbesc despre viața și îndeletnicirile familiei Arghezi.

Foarte interesantă este camera parfumurilor sau camera laborator – poetul obișnuia să prepare aici esențe de brad, de trandafir sau apă de colonie cu miros de tabac. A rămas cu pasiunea pentru eprubete de pe vremea când era laborant la fabrica de zăhar din Chitila, la vârsta de 17 ani.

Elementele rustice, izvor de inspiraţie, decenţă şi bun-gust sunt peste tot. Farfurii tradiţionale încondeiate, căni sau icoane dăinuie în casă, dar interiorul este bine dotat şi cu elemente contemporane poetului. Împătimit ascultător al radioului, Arghezi a fost primul din cartier, povesteşte Mitzura Arghezi, care şi-a achiziţionat un astfel de aparat. Radioul lui făcea ca oamenii să privească în jos, stingheriţi, din cauză că nu înţelegeu de unde vine sunetul. Biroul cu tabachera sau tocurile poetului au rămas îngheţate în timp, ca şi când ar aştepta încă mâna lui să mai urzească o poezie. Pentru că soţia lui Arghezi era bucovineancă, noua casă trebuia să aibă ferestre multe şi mari. Lumina şi verdeaţa erau elemente obligatorii pentru noul cămin.

Grădina muzeului este imensă, seamănă cu un parc. Reprezintă locul perfect pentru relaxare și pentru a-ți îmbogăți bagajul de cunoștințe. Un labirint sufletesc construit după chipul și asemănarea poetului. În dreapta casei, se află o clădire mai mică, ridicată în perioada 1935-1937, unde a funcţionat până în 1948 tipografia lui Arghezi. Denumită „Potigraful Mărţişor”, tipografia reaminteşte nu doar de prodigioasa activitate de publicist şi editor a poetului, ci şi de calificările sale.

Muzeograful Marieta Mihaita considera că poetul s-a născut în zodia iertării, deoarece își învăța copiii, pe Mitzura și Barutzu, ca în fiecare seară să nu adoarmă supărați. „Poetul făcea acest lucru și, dacă simțea că nu are sufletul destul de curat, obișnuia să se roage întreaga noapte. Își cerea iertare de la prieteni, de la cei ce nu îi erau prieteni, de la cei apropiați sufletului său, dar și de la steaua de deasupra casei”, detaliază Marieta Mihăiță.

Pe 14 iulie 1967, poetul moare și este îngropat în curtea casei, alături de soția sa Parascheva. Din 25 octombrie 2015, alături de cei doi a fost înmormântată și Mitzura Arghezi, iar într-o altă parte a curții regăsim cușca și mormântul câinelui Zdreanță.

Mărţişorul este patria literaturii mele. De acolo au ieşit „Cuvintele potrivite” şi toate scrierile mele adunate acum într-o mulţime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică, pe care mi-o rezervasem pentru reverie.