Stau pe terasă la vreme de înstrăinare. Dincolo de gard vecinii mei cosesc, cu râvnă, iarba. Eu mă furişez în copilărie.
Povestea care urmează s-a întâmplat cu vreo jumătate de secol în urmă…Într-un prezent în care adevărul e pe post de Cenuşăreasă şi în care minciuna pare să fie cea care apropie, cea care scurtează distanţele, povestea lui Spartac e, probabil, o poveste desuetă.
Dar eu altceva nu pot să fac, aşa că mă încumet, după puteri, la acest omagiu. Pentru Spartac şi pentru toţi cei care au ales străduinţa întru Adevăr. Ştiuţi, neştiuţi, uitaţi…
***
Când apare Spartac în sat, noi, copiii, suntem primii care aflăm. Mă rog, aşa credem noi.
– A scăpat Spartac, zice unul.
De la el aflăm, apoi, toți. E momentul când se instalează în noi și printre noi acel mic freamăt binecunoscut ce bântuie preadolescenţii aflaţi, ca într-o sală de aşteptare, în anticamera tinereţii. Suntem aspiranţii la statutul de adolescent, am ajuns la răscrucea dintre copilărie și debutul tinereții, când fiorii apar din te miri ce. Când vine Spartac, primul fior e, fără îndoială, cel de teamă. Dar teama e, cumva, secundară şi purtătoare de acea mică doză de nevinovată ipocrizie de care, instinctiv, chiar şi un copil e în stare. Teama asta e amestecată cu un dram de bucurie pe care, însă, nimeni dintre noi n-ar divulga-o. Adulmecăm iminența unei aventuri reale, autentice. În sufletele încă inocente, cele două trăiri conviețuiesc armonios. Teama ne îmboldește și ne face viteji. Suntem gravi, suntem din cale-afară de serioși. Și foarte importanți, de bună seamă. În poveștile nemuritoare eroii se luptă cu balaurii. Când Spartac scapă și se întoarce acasă, avem și noi Balaurul nostru. Căruia trebuie să-i rezistăm. Să-i facem față. E o confruntare și o încercare. Instinctul de autoapărare se activează pe modul acut, mult mai acut decât în alte circumstanțe.
– A scăpat Spartac de la ospiciu.
Deja zvonul devine credibil din momentul în care cel de-al doilea aduce vestea. Traiectoria e aceeași dintotdeauna. Zvonul devine veste, vestea se metamorfozează în știre, știrea în informație. Acelaşi circuit clasic, valabil și când aram eu copil, în anii şaptezeci-optzeci ai secolului trecut, supranumit secolul vitezei, în care distanţele fizice nu mai însemnau mare lucru. Valabil și acum o sută de ani, valabil și azi. Caracteristica dintotdeauna a veștilor a fost că ele zboară. Zboară ca vântul și ca gândul, pur și simplu.
Nu știu pe la ce vârstă aflaseră colegii mei că în lume există ospicii. Eu, una, atunci am aflat, pe la zece-doisprezece ani. Odată cu apariția lui Spartac îmi îmbogățesc, iată, și vocabularul. Pentru nebuni există ospicii și acolo e casa lor. Așa se numește casa de nebuni. Acum știu.
„A scăpat Spartac de la ospiciu.” Habar n-avem că de acolo nu se scapă. N-avem de unde să știm că e unul dintre locurile din care doar ți se dă drumul. Sau nu ți se dă. De scăpat se scapă greu. Oricum, nu cu una, cu două!
Cum, necum, Spartac apare din când în când în sat. Uneori nici nu l-am întâlnit, mai ales la început. Când o fi fost începutul ăsta sau ceea ce percepeam eu ca fiind începutul. Doar auzeam, aşa, de la ceilalţi copii, că a venit, e acasă. O vreme, Spartac rămâne pentru mine un mister. Stă, cum ar fi potrivit să zicem acum, la distanţă. Încă nu știu cum arată, nu știu cum se îmbracă, nu știu dacă e tânăr sau dacă e bătrân.
Prima măsură pe care o luăm e să plecăm dimineața, în grup, nu unul câte unul, spre școală. Și până acum se întâmpla să plecăm cu ceata, dar numai dacă se nimerea. Acum deja ne organizăm. Ne strângem cam șase-șapte și mergem la brațetă. Adică, la braț. Dar așa zicem noi, brațetă, că ni se pare mai interesant. Nu ştiu cum ne-a intrat în cap că aşa se spune la oraş şi noi vrem să vorbim aşa cum se vorbeşte la oraş.
Cei de pe flancuri sunt înarmați cu câte o bâtă în mână. Nu e chiar bâtă. E, mai degrabă, un băţ. Ce-am găsit şi noi, ce-am avut la îndemână. Nici prea fioroşi nu e nimerit să arătăm. Reiese că ştim ceva şi despre camuflare. Şi aplicăm. Nu suntem chiar ageamii în strategiile de război.
Dacă aș număra acum, luând în calcul toate aparițiile lui in sat, nu cred să-l fi întâlnit pe Spartac mai mult de cinci sau de șase ori. Asta pe parcursul câtorva ani, doi sau trei să fi fost. Și, în toată vremea asta, nu mi-a trecut niciodată prin cap că Spartac nu fusese în anii de dinainte altceva decât ceea ce fuseserăm și încă eram fiecare dintre noi: că și el fusese mai întâi un copilaș, că și el fusese apoi un copilandru. Iar mai târziu, tot ca noi, umblase la școală prin aceleași săli de clasă spre care și pe noi ne purtau pașii zi de zi. Nu-l leg pe Spartac de niciunul din aceste lucruri. Ca și cum nebunii apar din neant, ca și cum ei n-au viață și nici sentimente. Pentru mine Spartac e un fel de entitate distinctă, fiindcă nu e ca toți oamenii din sat. Nici măcar ca pe nebunul satului nu-l percep, parcă nici n-ar fi de pe la noi. Pare venit de prin alte părţi de lume. Știu că Spartac nu e normal la cap şi asta parcă l-ar exclude din start de la orice fel de încadrare.
Toate gândurile astea au venit târziu, odată cu aducerile-aminte ale stărilor și ale sentimentelor pe care le-am avut în legătură cu Spartac și pe care atunci n-aș fi știut nici să le explic, nici să le pun în cuvinte, așa cum încerc acum. Nu sunt gânduri de-ale copiilor. Sunt copil și nu mă gândesc la lucruri complicate. Iau totul așa cum vine.
Știu puține lucruri despre Spartac. Şi cam aşa vor şi rămâne, puţine. Aflu că năbădăile îl apucaseră când era student. Nu știu foarte bine ce înseamnă să fii student, dar toți copiii care învață bine, după modelul unora dintre tinerii mai mari din sat, își doresc să ajungă studenți. Dacă te faci student, poți să ajungi profesor sau doctor sau inginer. Asta știu. Spartac ajunsese student, dar tot de-acolo ajunsese și la ospiciu. Așa că nu se mai făcuse nici profesor, nici doctor, nici inginer. Nimeni nu știe cum îi venise nebunia sau nimeni nu vrea să ne spună. Adulții sunt mai puțin interesați de subiect decât noi, copiii. Sau așa par. Ei nu prea scot multe vorbe despre Spartac. De fapt, nici pentru noi nu e o preocupare prioritară să aflăm cum de ajunsese Spartac nebun, așa că nici nu întrebăm și nici nu dezbatem subiectul. Nu iscodim, nu ne interesează amănuntele. Așa se pomenise de când lumea, unii oameni să ajungă nebuni și alții nu. E cât se poate de simplu.
Totuși, Spartac nu e chiar al nimănui. Are o mamă și stă cu ea când se-ntoarce de la nebuni. O știu, toți o știm, deși ea nu iese prea des din casă. Bătrână, uscațivă, scundă, pe nas cu niște ochelari d-ăia cu multe dioptrii de-i duc ochii in fundul capului şi o fac urâtă. Probabil că din cauza ochelarilor care-i trimit ochii într-un fel de abis, nasul ei pare lung şi coroiat. Nu ştiu dacă nasul ei e aşa cum mi se pare mie, poate eu doar mă joc închipuindu-mi că astfel de ochelari au nevoie de nasul potrivit, ca suport. Oricum, ochelarii n-au şanse să se desprindă uşor, sunt priponiţi pe după urechi cu două sfori. Acum, cât de bătrână o fi fost biata mamă-sa nu-mi dau seama, nu știu să spun exact. Și dacă ar fi avut puțin peste cincizeci de ani, nouă tot neînchipuit de bătrână ni s-ar fi părut. Ea e normală la cap și merge pe stradă tot ca un om normal. Nimeni nu zice de ea că e nebună. Când iese doar până în capătul uliţei pe care locuieşte, cu bâta în mână după vreo curcă, după vreo gâscă sau după vreo găină, poartă un capot de casă, din finet înflorat, o vestă de lână sau de melană în spinare, nişte pantaloni de trening pe sub capot, papuci în picioare şi pe cap basma legată sub bărbie. Când merge pe şosea, la Complex sau cine ştie unde, schimbă capotul cu fusta şi papucii cu pantofii. Oamenii îi dau bună ziua, bună seara, bună dimineața, ce se nimerește să fie. Și noi îi dăm. Știm ca e mama lui Spartac și o salutăm ca pe toți oamenii din sat. La școală și acasă ne învață să salutăm pe toată lumea. Nu ni se indică excepții. Spartac nu are tată, că nu l-am văzut niciodată și nici nu-l pomenește nimeni. Poate murise, poate-i părăsise, poate se află în altă parte. La ospiciu sau cine ştie pe unde.
Niciodată nu ştim cum şi când apare Spartac în sat. Nu ştim nici ziua exactă şi nici felul în care apare. De parcă o mână uriaşă, dar nevăzută, l-ar planta direct în curtea casei părinteşti. Sau pe sală. Undeva în zona casei, oricum. Nu l-a văzut nimeni venind cu autobuzul şi nici plimbându-se cu maşina mică. Dacă l-ar fi văzut, ar fi spus. Mai toată lumea merge cu autobuzul când pleacă la oraş, la cumpărături. Iar maşinile mici nu sunt atât de multe şi nici nu zboară. E cam imposibil să nu-l fi zărit vreunul din sat în atâţia ani. Doar Spartac ştie cum de apare aşa, fără să-l vadă nimeni.
Nu ştiu cum și nici de ce nu-i prea auzim pe adulți vorbind despre el. Nu ne avertizează nimeni să-l ocolim pe Spartac, părinţii nu rostesc cuvintele lor preferate „aveţi grijă!”, „feriţi-vă!”, „păziţi-vă!”. Ne lasă aşa, de capul nostru. Noi, cel puţin, așa credem.
Spartac dispare cam în acelaşi fel în care apare. Nimeni nu ştie foarte limpede cum şi când. După ce nu-l mai vedem prin sat, uităm şi noi de Spartac aproape de tot. Arareori se întâmplă să mai pomenească cineva de el. Intră în uitare cu fiecare dispariție. Și așa cei mari nu prea-l pomenesc. Mai nimeni nu zice “a plecat Spartac” sau „nu l-am mai văzut pe Spartac” sau „l-au luat pe Spartac”. Oamenii nu-i simt lipsa. Spartac e dat uitării fără vreun efort.
Satul nostru e mare şi e împărțit în trei. Aşa îl despart râul şi şoseaua ce-i urmează albia. O parte pe deal, o parte pe mijloc, în vale, altă parte pe dealul opus. Peste râu sunt două poduri frumoase, din lemn. Bine, atâtea ştiu eu, or fi mai multe. Şi, din loc în loc, cât ţine satul, nişte punţi, tot din lemn. Şoseaua şerpuieşte pe malul râului, la poalele celor două dealuri gemene, coborâte din basme. Pe marginea şoselei, de o parte şi de alta, stau casele. Şi sus, pe cele două dealuri, tot plin de case e.
Spartac locuieşte într-o casă pe o uliță în pantă, ca un povârniș mai mare, ce taie dealul dinspre răsărit şi dă direct în şoseaua principală. Pe-acolo se scurg apele ploilor şi ajung direct în șosea în drumul lor spre partea satului care ocupă lunca. Satul din vale. Apoi se scurg prin grădinile oamenilor şi ajung drept în râu. Noi nu ne prea încumetăm, cum lesne se înțelege, pe ulița cu pricina. Nu doar frica de Spartac ne ține la distanţă, dar pe ulița aia se urcă greu, e plină de șanțuri, de şenţuleţe, de bolovani sau de pietre mai mici aduse de ploi de cine ştie de pe unde, deranjate şi deplasate de la locul lor de tumultul șuvoaielor. O singură dată am avut curajul să trec prin faţa casei lui Spartac, cu o colegă. Curiozitatea a învins teama.
Ne luăm inima-n dinţi şi urcăm povârnişul. Spartac nu-şi face apariția, dar nici nu cred că e acasă. Dacă ar fi fost, bănuiesc că nu am fi fost noi aşa de cutezătoare. Pesemne că Spartac e departe, la locul lui. Sau la ceea ce credem noi că e locul lui. Casa lui Spartac e ca multe alte case din sat. Obişnuită, n-are nimic deosebit. Nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nici casă de săraci, nici casă de boieri. Bagajul meu de informaţii mai adaugă încă una. Înregistrez unde stă Spartac în puținul lui timp de stat acasă.
După ulița pe care locuieşte Spartac, pe șoseaua principală, se face o curbă. Apoi, după curbă, se vede, imediat, școala, pe dreapta. În deal, peste stradă de școală, la vreo cincizeci de metri, nu mai mult, o uliță generoasă, aproape cât o şosea, te duce în partea satului așezată pe dealul dinspre răsărit. Deasupra drumului ăstuia se ridică biserica, pe un fel de dâmb mai mare, iţit din deal. Dâmbul e pietruit la bază pe o porțiune destul de lungă și de înaltă. Pare un zid de apărare. Biserica e semeață, se vede de departe. Din curtea școlii până sus, la biserică, nu sunt mai mult de o sută de metri. De acolo coboară doamnele în zilele de sărbătoare, unele dintre ele îmbrăcate în negru, cu platourile cu colivă frumos aranjată, de zici că e tort. E la fel de bună ca tortul, numai că pe deasupra are cruci desenate din cacao sau din nucă măcinată. Bomboanele mici de ciocolată sau cele viu colorate întregesc ornamentul. Ne e rușine să cerem colivă, cu toate că ni se scurg ochii de poftă. Apelăm la strategii, ne facem de lucru la poarta şcolii, afară. În pauza de la prânz, când se termină slujba. Ca să ne vadă doamnele și să ne roage și pe noi cu colivă. Și ne roagă.
Ciomagurile din dotare, care ne asigură apărarea împotriva temutului inamic Spartac, n-apucă să fie folosite niciodată. Când se întâmplă să dăm nas în nas cu el, Spartac trece liniștit şi cât se poate de paşnic pe lângă noi, privindu-ne cu niște ochi albaștri și blânzi și cu un zâmbet descumpănitor și blajin în colțul gurii. Cu mâinile în buzunarele sacoului de la același costum subţire, de un verde spălăcit, cu care l-am văzut gătit mereu și pe care-l poartă pe deasupra unui pulover din melană lucrat destul de fin, cu şerpişori şi croială la baza gâtului; și cu pantofii lui aproape scâlciați de prea mult purtat care se adunase în ani, nu că el ar fi umblat prea mult hai-hui. Nu avea ocazia. Pe cap are o bască destul de izinită pe care o ţine îndesată peste urechi şi pe frunte, până aproape de sprâncene. Mie nu-mi place basca lui Spartac, îl urâţeşte. Îi spun colegei mele că e urâtă basca şi că nu-i stă bine cu ea. Ea zice că Spartac nu are ce face, că şi-ascunde sub bască nişte gâlme pe care le-a făcut de la bătăile în cap. Eu nu întreb care bătăi.
Alteori, Spartac nici nu ne vede și trece cu privirea pierdută în zare, absent, mormăind cuvinte pe care noi nu le deslușim.
Eu, singură, l-am întâlnit o singură dată. Sunt aproape de curba pe care o face șoseaua între ulița pe care locuieşte Spartac și școală. Nu știu cum se face de sunt singură şi umblu creanga pe şosea. Acum mă gândesc că o fi fost zi de duminică, ziua în care de obicei hălăduiesc prin sat spre una dintre prietenele mamei cu care urmăresc la televizor „Planeta giganților”. Sau cine știe ce alt serial al vremii, că nu mai știu exact ce an o fi fost. Oricare între anii ‘70-’72, cam aşa. M-apropii de ulița devenită proscrisă, asemenea celui care s-a nimerit să aibă casa chiar acolo.
Spartac e tânăr. E un băiat. E un băiat frumos, observ. Fetele sunt precoce, aspectele de felul ăsta nu le sunt străine la zece-doisprezece ani. Și nici chiar mai devreme de vârsta asta. E Robert Redford mai înalt. La culoarea ochilor și a părului, cel puțin, așa cum îl știu eu pe actor din revista „Cinema”. Un băiat ca mulţi alţii, că în sat la noi sunt mulți băieți frumoși. Și toți băieții frumoși din sat sunt liceeni sau studenți. Și poartă blugi, n-ai cum să nu-i știi. Pe-ăia mai mici nu-i prea observăm. Aşa ai zice dacă nu l-ai şti pe Spartac, că e un băiat ca toți ceilalți, cu toate că el nu are blugi. I-ai da bună dimineaţa, bună ziua, bună seara, dacă te-ai întâlni cu el. Ce s-ar nimeri să fie. Ai intra în vorbă, ai zice de una, de alta. Aşa cum vorbesc oamenii. De unele, de altele, de toate. Prin urmare, nu-l pot privi direct, că mi-e frică să nu-l supăr, dar știu din ocheadele trecute, când eram mai curajoasă, fiindcă eram împreună cu alți copii, că are părul blond şi ochii albaștri, de actor de cinema, că e subţirel şi înăltuț, dar nu prăjină. Din barbă i se iţesc tuleie de adolescent, cu toate că are cam douăzeci şi cinci de ani. Poate douăzeci şi şapte. Nu știu care-i e numele adevărat, adică ce scrie în buletin. Nu-mi trece prin cap nici că ar putea avea şi el un nume ca toţi oamenii, cu atât mai puţin mă gândesc că ar avea şi un act de identitate. Cred că oamenii ca Spartac au doar porecle. Cine şi cum o inventase pentru el, va rămâne o enigmă nedezlegată pe vecie. Dacă aşa e pe lume, unii oameni să se facă nebuni, iar alţii să nu se facă! Spartac nu avusese norocul să fie pe viaţă un om normal, se prinsese nebunia de el. Îl bătuse soarta.
Îl văd de la vreo treizeci-patruzeci de metri depărtare. Aşa socotesc acum, peste ani, când, iată, trebuie să învăţ să calculez distanţele fizice. Aşa, la ochi. Lucru care, de când mă ştiu, m-a pus în dificultate. Poate sunt doar vreo douăzeci de metri, mi-e greu să apreciez şi nici nu mă gândesc la asta. Altceva nu – mi trece prin cap decât că, dacă mă întorc din drum, îl jignesc. Și mi se pare nepotrivit să fac asta. E urât să jignești. Ăsta e cuvântul pe care îl ştiu şi pe care îl înţeleg. Astăzi aş zice că l-aş fi rănit. Dar atunci nu eram în stare să fac astfel de distincţii între termeni aproape sinonimi.
Deci, asta e singura mea grijă şi cea mai mare, să nu se simtă prost Spartac. Mi se pare și caraghios să fac stânga-n-mprejur. N-am o justificare solidă să mă întorc din cale şi hotărăsc să continui drumul. Nici n-am destulă imaginaţie să mă prefac că mă doare un picior sau ceva de genul acesta. Adică am, dar am şi un exagerat simţ al ridicolului, încă de pe-acum. Aş fi probabil la fel de credibilă şi dacă m-aş preface că m-a lovit un meteorit. Pare că mă străduiesc să par credibilă în faţa lui Spartac când, de fapt, nu fac altceva decât să par credibilă în ochii mei. Că Spartac, oricum, e pe alte plaiuri momentan. E-adevărat că nici nu-mi vine să renunț ușor la cornuleţele cu osânză, umplute cu nucă. Irepetabile, precum copilăria. Un platou cu bunătăți d-astea aterizează întotdeauna în fața mea, pregătite de prietena mamei mele. Mâncăm amândouă cornulețe și privim la televizor o după-amiază întreagă.
Spartac n-are însă ochi spre a vedea în jur. Îmi dau seama că sunt salvată, deşi, dacă m-ar întreba cineva sau chiar dacă mi-aș pune singură întrebarea, n-aș ști să răspund exact de la ce. E clar că nu mă vede. E concentrat să facă un lucru anume, nu vede şi n-aude. E în lumea lui. Cum o fi arătând lumea aia. Stă pe partea cealaltă a şoselei, cu spatele la şosea. Nu pe aceeaşi parte pe care merg eu, pe partea opusă. E aşezat chiar în faţa unei livezi în pantă, cu fel de fel de pomi. E o grădină mare, cu gard de lemn vopsit cu var alb. Tot cu var alb sunt daţi şi pomii. Nu-mi dau seama de unde mă aflu, dar cred că sunt pruni, meri şi peri, că sunt pline livezile în sat şi dealurile C.A.P.- ului cu tot felul de pomi, mai ales cu pruni și cu meri. La început de an şcolar mergem întotdeauna şi strângem prunele, uneori și merele, de pe dealuri. Facem practică agricolă.
Tot în livadă, pe un fel de platou cu care se termină panta, se zăresc printre pomi zidurile unei case cu temelie înaltă şi pietruită. În grădina cu meri, peri şi pruni s-a cosit de curând, iar patul de iarbă lâncezește la umbră, printre pomi. Mireasma de iarbă proaspăt cosită se întinde peste tot. Dacă văd că stă cu spatele, teama dispare un pic și am curajul să-l privesc nu doar cu coada ochiului şi nici prefăcându-mă interesată de cele patru zări. Spartac se apleacă din când în când, strânge câte un pumn de pietricele, atât cât sa le poată prinde într-o mână. Pietricele, nu pietre. Apoi, una câte una, le aruncă în grădină. Pare că se străduieşte să le azvârle cât mai departe cu fiecare încercare. Un fel de concurs, o provocare a propriilor puteri. Se aude că strigă ceva cu fiecare aruncătură. Strigătul nu e foarte puternic, dar e strigăt. Nu aud și nu înțeleg ce zice, dar vorbele sună la fel de fiecare dată. Tace câteva secunde, până pregăteşte piatra, apoi le strigă din nou în timp ce o azvârle. Când trec prin dreptul lui, cuvintele se disting limpede. Aud. De înțeles nu înțeleg nimic. Aveau să treacă ani mulți până să pricep sensul vorbelor lui Spartac și durerea ce răzbătea din ele. Desluşeam cuvintele, nu şi înţelesul lor. De aceea, bănuiesc, nu le-am dezvăluit. Nimănui, niciodată.
Reușesc să trec cu bine pe lângă Spartac și să ajung unde-mi propusesem fără întâmplări demne de luat în seamă. După întâmplarea asta, trece o zi sau trec două și îl ridică iar pe Spartac. Nu mai rămâne în sat nici urmă de el.. Prietena mea zice ca se-auziseră urlete la el acasă în noaptea când îl luaseră. Şi c-o bătuse rău pe mă-sa, de-aia îl legaseră iar. Îi veniseră furiile, zicea ea, foarte bine informată, de altfel. Repeta și ea ce-i ajunsese la urechi.
Mă întreb acum, când scriu, dacă mai e cineva interesat de oameni din ăştia, de demult, din copilăria mea, oameni precum Spartac. Totuși, voi scrie întru neuitarea lor şi întru veşnica lor pomenire. Rătăcit sau perceput ca fiind rătăcit, Spartac trăia depărtarea, un anume fel de depărtare pe care am putea-o numi îndepărtare prin însingurare forţată. Nu ştiu cum o fi măsurat Spartac distanţele şi câte feluri de distanţe o fi socotit el, nu ştiu cum i-o fi trecut timpul, nu ştiu câte prăpăstii l-or fi înghiţit, flămânde, şi nici din câte o fi reuşit să iasă, nu ştiu cum şi-o fi ostoit durerile, nu ştiu cum şi-o fi alinat sufletul. Spartac era dintr-o lume veche, chiar dacă data lui de naştere n-ar fi arătat asta. Lumea lui Spartac nu era îndepărtată neapărat în timp. Cu toate că așa li se părea copiilor ca mine. Lumea lui Spartac şi a altora ca el rămânea îndepărtată sau departe doar pentru că nu părea să mai aibă şansa de a reînvia vreodată. Şi, oricât s-au străduit Spartac şi alţii ca el, nici n-a mai reînviat. Nu cu adevărat. Spartac nu se mulţumise, la vremea lui, doar cu fel de fel de speculaţii de ordin filozofic. Nu înălţase fortăreţe din scuze şi justificări. El pariase, simplu şi onest, pe adevăr. Dar asta am aflat-o târziu de tot. De fapt, am înţeles-o la timpul potrivit. Când s-a împlinit sorocul să pricep.
Vecinii mei au isprăvit cositul. Iarba zace peste tot şi grădina lor seamănă acum cu un mic ocean năpădit de alge. Adulmec aroma copilăriei. Mirosul de iarbă proaspăt cosită mă învăluie ca odinioară. Desprins din cine ştie ce cotlon cu amintiri, strigătul lui Spartac din ziua întâlnirii dintre noi nu-mi dă voie să uit:
– Dar-ar boala-n voi dă comunişti! Mânca-v-ar buba să vă mânce!