Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 2
Asta era înainte să mă nasc eu.
Nu ştiu cum se face că tot ce-a fost mai frumos pe lume pân’acuma s-a petrecut înainte să mă nasc. Sau când eram mic, în curtea casei noastre, pe o stradă pietruită cu bolovani de râu dintr-o margine a oraşului.
Casa era lungă şi avea două intrări, la capetele unei verande închise de sus până jos cu geamuri enorme şi separată în două, la mijloc, de un zid de paiantă. Din ea intram într-o sală cu câte-o cameră de-o parte şi de alta, foarte înalte, cu pereţii zugrăviţi cu trafaletul cu flori colorate de humă şi ferestre uriaşe care dădeau în stradă. În sală era bucătăria de iarnă, cu o sobă cu plită cu lemne, marca Vesta, dinainte de război, acolo ne îmbăia mama o dată pe săptămână, într-o copaie cât toate zilele, care mirosea mereu a pelin.
Dormeam cu frate-miu într-una din camere, părinţii în cealaltă. Cât era ziulica de lungă o petreceam în curtea largă, unde lipiseră de casă o bucătărie de vară şi o magazie de lemne.
Era multă iarbă, o mână de tufe de trandafiri sălbatici şi printre ele iţite frunze mari de hrean. Vreo trei arţari bătrâni umbreau cât era nevoie. Îmi petreceam zilele în doi zarzări cu multe crengi uscate şi căldări de fructe.
Intrarea cealaltă a verandei ducea la alte încăperi pe care nu le-am vizitat niciodată, în care locuiau doi bătrâni, împreună aveau vreun secol jumate. Pentru că fuseseră pe vremuri prăvălie, îmi închipuiam încăperile acelea căptuşite cu rafturi până-n tavan, cu borcane, sticle, căni, pachete, pungi cu mirodenii, cum vedeam la alimentara.
Tata îmi povestea că, înainte să mă nasc eu, când el era tânăr, moşul încă în puteri ieşea din casă, când se plictisea, cu o puşcă veche cu alice şi trăgea după şobolanii din vecini. Îi plăcea atunci să povestească despre vânători fabuloase la care luase parte, cu gonaci, prepelicari şi docare ce se întorceau încărcate cu iepuri sau mistreţi pe care-i vindeau măcelarilor.
Întrebam ce-i acela un docar. N-a prea ştiut să-mi spună, văzuse şi el unul singur o dată, când venise proprietarul casei, un moş şi mai bătrân, alb tot, la păr şi la haine, să-şi ia chiria, cum făcea de două ori pe an. Taică-miu era sigur că fusese un boier bogat de lângă oraş, retras acum într-o căsuţă printre dealuri, după ce comuniştii nu ştiu cum de-l iertaseră de puşcărie, poate pentru că era prea bătrân. Nici puştii străzii, nici adulţii nu prea văzuseră docar, se strângeau ca la urs în jurul roţilor enorme de lemn şi al calului murg nepăsător la laude, mânat cu vorbe domoale de bătrânul care nu adăsta mai mult de-o ceaşcă de franzcafea, sorbită împreună cu ălălalt bătrân, mereu în picioare, lângă cişmeaua din curte, beau şi-şi aminteau grăbit şi superficial de trecute vânători.
De fiecare dată după plecarea hurducăită a docarului, ăstălalt moş era cuprins de frenezie şi invariabil scotea puşca în căutare de şobolani. Toată strada tremura.
Dar, povestea tata, în scurt timp au venit noaptea nişte bărbaţi în haine de piele, i-au confiscat puşca, l-au săltat şi pe el şi-a lipsit de-acasă mai bine de-un an, docarul n-a mai apărut niciodată, iar chiria li s-a spus s-o plătească la sfatul popular.
Tare mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremurile alea, cred că era ca-n poveştile cu hoţi şi vardişti pe care mi le tot închipui eu, deşi n-or fi fost toate cum cred.
Oamenii ăia cu haine de piele se arătau rar prin mahalaua noastră şi numai noaptea, când nu puteau fi văzuţi şi luaţi la goană. Tată-miu îmi spunea că nu mă născusem eu când obişnuiau să dea năvală peste cutare sau cutare care avusese o prăvălie sau un mic negoţ, gata să-nchidă tot.
La noi lumea era aşezată cum trebuie: care avea o cizmărie, care o sifonerie, care o frizerie, care vindea îngheţată sau borş, care ascuţea cuţite şi foarfeci, care era croitor, ceaprazar, măcelar, ceasornicar n-aveam, ăştia-şi aveau prăvăliile mai spre centru. Era ca în oricare altă mahala, oamenii se cunoşteau între ei şi se-ajutau, îşi transmiteau din tată-n fiu meseriile. Mulţi lucrau la rafinăria din apropiere. Mai spre margine erau cei câţiva machidoni care umblau cu oile de colo-colo, făceau brânză şi iaurt pe care-l vindeau din casă-n casă din talere uriaşe, cât o roată mare, atârnate de-o cobiliţă, de-o parte şi alta a umerilor, un iaurt vârtos în care înfigeai lingura sau paleta şi rămâneau drepte şi ţepene.
Printre atâtea prăvălii se afla şi atelierul mecanic al tatălui lui Gore. Oamenii aveau de toate, mergeau în centru doar când se duceau la vreun film, la o lună.
Nimic din astea n-am prins şi eu, tata-mi spunea că închiseseră prăvăliile comuniştii, doar atelierul mecanic a rămas în picioare, când au vrut să i-l închidă, i-a fugărit cu nişte chei franceze pe toată stradă, urlau şi-unul şi-alţii, parcă erau într-un film italian. După aia, spunea tata, l-au prins nişte necunoscuţi pe tatăl lui Gore de câteva ori şi l-au bătut bine, ultima oară l-au lăsat lat în faţa atelierului, pe bolovanii care s-au înroşit de sânge, până l-a găsit un vecin şi-a chemat doctorul.
Peste noapte, nu ştiu ce s-a întâmplat, s-a-ntors roata, toată strada era parcă un trup, când au mai venit ăia cu haine de piele, s-a făcut că oamenii nu dormeau, au ieşit cu bâtele să-i întâmpine şi i-au bumbăcit bine, ălorlalţi le-au ieşit ochii din cap de surpriză. S-au ferit să omoare pe vreunul, dar le-au cam rupt oasele. Furioşi, oamenii în haine de piele au revenit şi mai mulţi, au păţit la fel, de data asta le-au ieşit în faţă şi i-au ciomăgit femeile, surpriza a fost şi mai mare, dar tot le-au rupt oasele.
Ziua, când a venit poliţia să pună întrebări, nimeni nu ştia nimic, n-avea vreunul habar de ce fusese, noaptea-i făcută să dormi, dom’le, n-am auzit nimic, i-au scărmănat degeaba caralii, i-au ame-ninţat cu pârnaia, cu canalul, cu trimisul la tăiat stuf, trimite-mă, nene, dacă vrei să-mi laşi copilaşii să moară de foame, io nu ştiu nimic din ce vrei să-ţi spun.
P-ormă n-au mai venit, au lăsat mahalaua în apa ei, oricum nu făceau nici un rău.
Şi tatăl lui Gore era eroul.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
