Și diavolii… (IX)

Era ultima zi petrecută în casa iadului, dar nu aveam să știu asta decât după mulți ani, nu aveam să știu că nu mă voi mai întoarce niciodată:

Stela era plecată din oraș de câteva zile la rudele din provincie de unde mereu se întorcea cu mașina plină de grâu, gemuri, compoturi, diverse conserve de legume pentru iarnă, pepeni, așa că mâncasem în cameră și pe măsuța din fața patului erau două cotoare de mere oxidate puse într-un șervețel, le priveam ca pe o mare reușită, iar acesta era un semn că pot respira în liniște, nu-mi impunea nimeni ritmul pulmonar sau cardiac. Deși, Stela era la 300 de km distanță de mine, ea era atât de bine impregnată încât aveam să tremur și în lipsa ei numai la gândul că ar putea afla, știam că nu avea cum, dar fantoma ei era pretutindeni, atunci m-am ridicat și am dus cotoarele în bucătărie la coșul de gunoi, de-acum puteam fi sigură că nu mai pot fi prinsă, corpul delict fusese aruncat. Frica însă continua, era în mine și nu puteam scăpa, orice gest banal aș fi făcut îmi era la fel teamă, când am pus mâna pe mânerul frigiderului să-l deschid mi-am dat seama de asta, cum oare plecase și nu pusese lacăt, așa cum pusese la pivniță sau la discul telefonului fix, cum oare făcuse o astfel de greșeală, aveam se pare voie tacit să-mi țin mâncarea la rece, puteam folosi aragazul, și în timp ce făceam aceste demersuri, mai mult un act contabilitate, tot îmi spuneam că undeva trebuia să fie o cursă. Și în timp ce tot felul de calcule matematice, logice îmi treceau prin minte, am decis pe loc să-mi fac ouă prăjite. Am folosit uleiul care era deja în tigaie de frică să nu observe că este altul sau tigaia spălată, m-aș fi dat de gol imediat pentru impertinența mea de-a nu o suna să-i cer voie. Gabriel a intrat pe ușa bucătăriei somnoros, de obicei se trezea foarte târziu, nu mă așteptam să intre, nici el ca eu să fiu în bucătărie, eu am tresărit din reflex, cum tresăream mereu de câte ori eram surprinsă ca făcând ceva nefiresc:

-Ți-ai făcut ouă?

Întreabă Gabriel stupefiat.

-Da, vrei și tu?

-Aveai?

-Nu, dar cumpăr azi și le pun la loc.

-Și dacă nu mai găsești la fel?

-Sunt albe, cred că găsesc.

-Și dacă se întoarce mai devreme?

-Mă duc în 15 minute să cumpăr, stai calm.

-Bine, să iei mai multe, să-mi faci și mie.

Am plecat în cinci minute, am găsit, le-am numărat câte erau, să nu fie nici mai multe, nici mai puține. Într-adevăr, Stela nu a venit seara, ci pe la prânz, cu sclavii după ea, fratele și cumnata cărau saci, pungi, borcane și le depozitau undeva în curte rezemate de un perete, apoi și Stela, cu poșeta pe umăr, mergând agale pe alee, inspectând florile, fructele din copaci, dacă erau rupte sau mâncate.

-Nu ați mâncat mere?

Spuse ea privind peste proviziile adunate grămadă. Așa era, nu ne atinsesem pentru că știam că sunt numărate, și nici după ce cădeau jos nu aveam voie, Gabriel mai lua câte unul și-l curăța cu un cuțit mic pentru că merele căzute erau toate viermănoase și el se amăgea și spunea că nu de frica ei nu lua din copac, ci pentru că cele de pe jos erau mai bune, poate erau, dar nici că-l văzusem vreodată cu mâinile spre crengi.

-Nu, a spus Gabriel, dar o să mâncăm.

-Nu sunt coapte mamă, îți bați joc de ele, lasă-le să se coacă.

Apoi a început să ne prezinte prada care fusese luată în urma marii vânători, se uita foarte încântată la fiecare borcan în parte și ne explica că Maria, cumnata ei, făcuse totul cu mare pricepere. Sclavii au plecat repede, adevărul e că nici nu fuseseră invitați să ia loc pe scaunele din curte și aveau să plece iar 300 de km, Stela nu i-a condus pe motiv că o dor picioarele, dar i-a zis lui Gabriel să se ducă până la poartă după ei, da, și pentru acest serviciu de politețe avea o cârjă ajutătoare. Ce mi se părea ciudat, că plecase blondă și se întorsese vopsită negru-albăsturi, pe culoarea foarte deschisă pe care o avea nuanțele de albastru se cunoșteua foarte bine, excentric și nefiresc pentru vârsta ei, dar ea avea voie orice. Dacă s-ar fi vopsit așa vreo vecină, amică sau chiar fiica ei din curve nu le-ar fi scos, ce le trebuie dragă dacă nu să fie plăcute, să învârtă bărbații, pesemne că primul semn de bătrânețe e să schimbi radical culoarea părului și neapărat gestul nu e pentru sine ci pentru persoane de sex opus. Așa albăstruie, Stela arăta ca o ființă SF, nu mă puteam obișnui și mă gândeam că da, lupul își schimbă părul, dar năravul, ba, pentru că tocmai ce intrase în bucătărie și cunoscuse că am folosit tigaia, ea punea coada doar pe stânga, evident eu, din inerția mâinii drepte, o pusesem cu coada spre dreapta.

-Hai, dragă, că nu mori, spuse soțul ei, lasă-i în pace să facă și ei ce vor.

-Nu, atât timp cât stau aici, cântă ca mine.

-Păi, nu-i mai chema sau nu ai cu cine te certa. Copiii, data viitoare tigaia să o depozitați cu coada spre stânga, strigă Gelu pe fereastra bucătăriei.

Gabriel făcea grimase nervoase:

-Ți-am spus, te-ai întins prea mult.

-Asta e, ce poate să ne facă?

-Dacă e, plecăm.

-Ai văzut ce păr are?

-Da, de ce nu te faci și tu, mă ironiza el.

-Eu eventul mă fac roșie ca Arielle.

-Ca mica sirenă?

-Da, mi s-ar potrivi, nu sunt și eu aici jumătate-om, jumătate-pește.

-Adică, ce vrei să spui? ridica Gabriel dintr-o sprânceană.

-Păi nu mă afund mereu să nu fiu văzută… hai mai bine să plecăm.

-Bine, mă duc să-mi fac bagajul.

-Ne vedem la poartă!

Am intrat în casă pe altă ușă ca să evit să mă întâlnesc cu ea, dar ea era deja la mine în cameră. Când am deschis ușa, nu se aștepta, era deasupra valizei mele, scotocea. Valiza era aproape goală, lucrurile le scosesem și le pusesem pe spătarul unui scaun să stea întinse, oricum nu aveam acces la mașina de călcat și oricum pe a mea nu o cărăm niciodată oriunde plecam. Credea că am folosit mașina ei, dar totul era în regulă, cablul era așa cum îl lăsase, strangulat perfect și legat cu un plastic. După ce făcuse un tur al casei, doar dușul era în neregulă pentru că îl agățasem sus.

Toată săptămâna cât fusese plecată nu folosisem decât dușul, frigiderul și tigaia, dar ea considera că depășisem cu mult bunul simț și spectacolul de sunet începuse în timp ce eu deja strângeam lucrurile.

-Hai, ce mai stai?

Gabriel mă îndemna.

-Sunt gata, cobor în câteva minute.

Am plecat așa, cum eram îmbrăcați, doar papucii i-am schimbat cu sandalele și el la fel, și-a pus pantofii. Eu, cu un rucsac în spate, Gabriel trăgând de troller, am ieșit amândoi ca dintr-o casă în flăcări. Cum vedem prin filme, când dintre văpăi ies două personaje miraculos salvate.

Am ajuns la gară, tren era după câteva ore, drept urmare, ne-am întors în oraș. Eliberați! Puteam face orice, urma ni se pierduse, am mers la o cofetărie unde am mâncat înghețată. De obicei nu mănânc înghețată, de fapt niciodată, dar atunci am mâncat mai ales în semn de solidaritate cu Gabriel, căruia mereu îi plăcea și nu rata niciodată ocazia dacă-i ieșea în cale. Începuse ploaia, simțeam orașul ca o pelerină, picăturile nu ne atingeau, deși ploua hainele erau uscate, mai ales că ne opream foarte des, ne oprisem la înghețată, apoi la cafea, dar ploaia nu se oprise, parcă ne ținea pe loc să ne bucurăm de moment. Un amic de-al lui Gabriel ne-a făcut semn de la o terasă să ne duceam acolo. Ne-am dus. Puteam face orice. Gabriel primise restul de la înghețată și o acadea pe care în glumă i-am smuls-o din mână și am desfăcut-o. Gabriel râdea:

-Ai poftă să lingi!

-Da, mai ales trecutul.

-Dă-mi și mie, mi-a zis el disperat, în timp ce mă privea cu nesaț.

A lins și apoi s-a întors câțiva metri și și-a cumpărat și el, așa că am intrat pe terasă râzând și lingând acadele.

-E o adevărată artă să lingi o acadea. Plăcerea fiziologică, a dulcelui care inundă creierul, apoi plăcerea artistică, uite, a mea are formă de căpșună.

-Mmm, ce-mi plac căpșunile.

-Dar, cum zice Freud, plăcerea fiziologică distruge partea artistică – expresia umanității.

-Noi între noi ce distrugem?

-Deocamdată pe Stela.

-Vrei să spui că, în timp ce am lins acadeaua, Stela s-a dat cu capul de pereți?

-Exact!

-Atunci să mai cumpărăm!

-Domnule, spunea amicul lui Gabriel, citind dintr-un ziar, infractorii ăștia au o școală a modului de operare, se adună între ei, pun la cale, filează, adună date, se asociază, caută alibiuri. Mediocritatea se asociază, domnule.

Și orice ar fi spus în fața ochilor aveam un filtru, Stela, nimic nu trecea fără ca să nu mă gândesc la ea: câte femei locuiau în Stela și cum toate se adunau sub auspiciul ei și formau un grup infracțional, cum era ea prin toată casă, ca un monstru cu mai multe capete, nu scăpai nicăieri. Mi-am comandat un espresso, știam că mă relaxează, vorba lui Gabriel, plăcerea fiziologică bate arta, durerea.

La un moment dat aud:

-Mica sirenă, la ce te gândești?

-Să plecăm!

-Am plecat deja…

-Nu, să Pleeecăm!