Leonard Oprea 
Era zi frumoasă de octombrie – suflet necăjit luminat de o veste neașteptat de bună.
În fața ferestrei larg deschisă, după ce inspirase și expirase adînc de 4 ori, Maria se rugase cristalin: Tatăl Nostru, urmat de Ave Maria, apoi de Glorie Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh, Dumnezeu Unul, după fiecare rugă încheind cu Amin, odată semnul semnul Sfintei Cruci, făcut din creștet pînă-n tălpi.
Maria știa că nu există Credință fără încredere în Domnul Dumnezeu. Iar încrderea nu există fără iubire.
Și lupta pentru încrederea ei.
…
Pe urmă, fără grabă hrănise pe Anura și pe Merlin, dezmierdîndu-i cu mîngîieri pe creștet, odată cu vorbe de dragoste, odată cu vorbe de alint.
După aceea, telefonase la secretariatul Catedrei de limbă și literatură engleză, din Pitar Moș, și anunțase că va lipsi de la job-ul ei întreaga săptămînă, avînd de rezolvat probleme familiale, în afara Bucureștiului.
Apoi, își făcuse și o cafea tare.
După care se dusese la baie să facă un duș.
Și lupta pentru încrederea ei.
…
Maria luă cana cu cafea aburindă și păși către biroul lui Iacob.
Ajunsă acolo, vreme de cîteva clipe cercetă clondirul, ce parcă o chema anume, tainic.
Prevăzătoare, nu-l atinse.
Nu atinse nici foaia de hîrtie, sprijintă de clondir. Biletul de care îi vorbise Beliar.
Se așeză în fotoliul biroului.
Sorbi încet din cafea.
Apoi se concentră și citi ce-i scrise Iacob:
Good morning sunshine! Love you so, so much, Maria. Iartă-mă că am plecat așa, pe neașteptate. M-a chemat Beliar, în legătură cu moartea unchiului Ioan. Spune că ar fi fost asasinat. Trebuie să văd ce dovezi are. Nu te-am trezit. Dormeai așa de frumos, ca un copil fericit. Aș vrea să nu te duci la facultate. Dă-le telefon și scuză-te cumva, please, please, please. Mă întorc cît pot de repede. Trebuie neaparat, it’s a must – să-ți povestesc ce mi s-a întîmplat la Marea Demonstrație de ieri. It’s a must! Dar mai ales, no doubt it’s mandatory să știi de vizita ce mi-a făcut-o Beliar aseară. A fost ca-n Edgar Allen Poe… crede-mă. Extrem de interesant, actually – strange. Very strange, indeed. By the way, PLEASE do NOT touch clondirul pe care stă foaia cu mesajul meu. L-am primit de la Beliar. See you soon. Love YOU. God bless!
PS – ți-am lăsat computerul deschis. Te rog, citește textul acela: Made in America. Este o confesiune a mea despre trecutul meu. Poate fac un roman din asta… Cred că e bine să știi TOTUL despre mine, despre viața mea. În fine, vezi tu. Be well.
***
Maria sorbi din nou din cafea.
Apoi, luă mouse-ul și-l mișcă ușor.
Ecranul se lumină.
Maria citi:
MADE IN AMERICA
…mă trezesc lungit pe cimentul verde-cenușiu, mlaștină înghețată, aburită de înserare…; mi-e sete; ce sete mi-e; îmi ling buzele și simt gustul sărăt al sângelui ce-mi picură din nas…; mă sprijin într-un cot și îmi pipăi nasul, nu, nu-mi este rupt, dar mă doare îngrozitor…; unde sunt? Pentru Dumnezeu ce s-a întimplat cu mine? tot trupul îmi arde și un țiuit surd e tot ce aud…; mă răsucesc pe o parte și privesc în jur:
văd tulbure, mă ustură ochii…
O femeie se apleacă asupra mea.
Poarta uniforma de politist.
Mă privește disprețuitor și mă înjura scurt, fffuck you son’ f a bitch!
Se îndreaptă de spate, își ia avânt și mă lovește cu piciorul în coaste.
Săgetat de durere, închid ochii și icnesc. Scrâșnesc.
Îmi musc buza de jos.
Apoi, încerc totuși să mă ridic de pe cimentul rece, sprijinindu-mă cu o mână de peretele vopsit într-un albastru întunecată de latrina publică, într-o gară uitată de lume.
Doamne, unde sunt, ce se întâmplă cu mine?
Mi se face rău, îmi vine să vomez, dar vreau să stau în picioare, drept.
Drept…
Însă, înainte de a apuca să stau măcar în genunchi, alți doi polițiști, tineri, rasi pe cap, cu alura de luptători profesioniști, se reped la mine.
Unul dintre ei îmi prinde gâtul în cleștele brațului.
Mă loveste cu genunchiul în piept, în timp ce mă strangulează.
Horcăi.
Celălalt îmi răsuceste violent brațele la spate.
Simt pe încheieturile mâinilor metalul rece și aud un clinchet.
Încerc să mă eliberez.
Cei doi polițiști mă trag în sus răsucindu-mi și mai puternic brațele, aproape dislocându-mi umerii.
Cătușele îmi intră în carne.
Gem de durere.
Nu apuc să pășesc.
Sunt târât cu repeziciune și azvârlit pe unul dintre scaunele din plastic roșu, prinse cu șuruburi metalice de o bară metalică fixată în perete.
Ceafa mi se izbește de spătarul scaunului.
Iarăsi gem.
Și geamătul mă sfâșie lăuntric.
Scrâșnesc mai să-mi rup dintii.
Lăcrimez și o furie cumplită mă inundă.
Dar respir adânc o data.
De doua ori.
De trei ori.
Setea mă arde.
Ce sete mi-e.
Îmi ling din nou sângele ce-mi picura din nas amestecându-se cu sângele buzei muscată mai înainte.
Mă asez mai bine pe scaun.
Oftez prelung.
Toate gândurile îmi sunt țăndări.
Mii de țăndări.
Doamne, ce se întâmplă, ce e cu polițiștii ăștia, ce crimă am comis oare?!!…
Mă privesc.
Am pe mine doar un tricou galben și jeans-ii: un crac rupt în dreptul genunchiului, celălalt cu manșeta zdrențuită.
Sunt descult.
La gât port vechiul meu lănțic de argint de care sunt prinse, tot din argint, o cruce simplă, măruntă și, cât un bănuț, medalionul înfățișându-l pe Sfântul Anton de Padova cu Iisus Prunc, adăpostindu-se în brațele sale.
Aș vrea să-mi sărut crucea.
As vrea să-mi sărut medaloniul.
Doamne, ocrotește-mă. Sfinte Anton de Padova, ajuta-mă.
Oftez.
Gem.
Oftez.
Trupul mă arde tot.
Setea mă arde.
Gustul sângelui.
Gândurile țandari, așchii, cioburi.
Îmi ard creierii.
Încep să mă prăbușesc – lăuntric.
Mă zbat să zbor, să mă înalț – lăuntric.
Strivit de groază îmi soptesc: Doamne, ce crima am comis oare?!
O sudoarea rece, înfiorător de rece îmi acoperă tămplele, îmi curge pe ceafă, se prelinge pe șira spinării.
Groaza mi s-a adunat în gât, țiuitul din urechi e sirena nebună și panica îmi suge toată vlaga, mă posedă într-un coitus demențial.
Vreau să urlu.
Și urlu.
Urlu mut în pustietatea ființei mele: Doamne, ce crimă am comis oare, așa dintr-o dată, la cei patruzeci și șapte de ani ai mei?! Doamne, sunt un om cuminte, Doamneee, ajutoor!
Și, îi simt pe toti cei trei polițiști cum îmi adulmeca sângele, cum trupurile li se încordeaza, cum inima le plescăie de pofta, cum își pregatesc saltul de coioți turbați…
Și, dintr-o data, o pace de om hotarât să moară pentru dreptatea sa, o pace-de-veci se asează peste mine și în mine, mă cristalizează și mă îmbracă în nevazută armură.
Și, tușesc usor, o dată, de două ori, apoi întreb cu voce domoală, întreb politicos: officers, cu tot respectul, vă rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, va rog să-mi răspundeti? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis de violent? Cu tot respectul, va rog să-mi răspundeți?
Se așterne o tăcere de sticlă fisurată încet, tentacular, în stânga, în dreapta, în sus și în jos – parcă tot spațiul și tot timpul în acel moment s-au contopit într-o nefirească întrebare, întrebarea mea.
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea – se înfășoară și se desfășoară mortuar peste computerele mohorâte, peste panoul acoperit de fotografiile și afișele cu chipuri de criminali în urmărire, peste cele trei birouri pline de dosare și scaunele rotitoare, negre și ponosite; peste celularele și stațiile radio portabile, camerele de luat vederi, ușile metalice cu geamuri din sticlă arămată, uniformele portocalii, tenișii albaștri și păturile cenușii rânduite pe rafturi; peste cele doua televizoare mute și derulând nu se stie ce programe de stiri despre criminali și dezastre și politică și vreme și rețete culinare și fitness și cum să devii milionar și fotbal american și baseball și basketball; dar mai ales video-clipurile înfățișându-i pe profeții lumii noastre: Lenin, Hitler, Osama bin Laden și American-Cop și citate din cărțile lor, din speach-rile lor.
***
„… geme surd cerul
rîd ascuțit ciorile…
october roșu…”
***
(capitol din romanul „Asasinul unui Președinte” / urmează episodul III, IV, V ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
