Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 1
Nu ştiu ce-a fost în capul lui taică-miu când mi-a anunţat la primărie sosirea pe lume şi mi-a dat numele ăsta. Zicea că îi plăcuse de mic, de când era la şcoală, sau i-l citise bunică-sa, nu mai ştiu. Altădată zicea că discutase cu mama şi fusese şi ea de acord că e cel mai frumos nume şi c-o să-mi poarte noroc. Aiurea! Mai povestea că tocmai se certase cu mama şi s-a dus să-i facă în ciudă, de parcă nu putea să aştepte să se certe după ce mă mai întremam şi eu, că tare mititel şi pirpiriu mai eram. Nu cred nimic din toate astea, nici măcar că a vrut să dea cu tifla sorţii, cred că mai curând băuse peste măsură, cum îi era obiceiul şi nu ştia ce face.
Nu înţeleg însă cum s-a lăsat prostit naşi-miu, că şi el m-a botezat tot aşa. Popa face ce-i spui. Dacă mai e şi unul care-ar fi trebuit să iasă de-o veşnicie la pensie şi nu mai aude bine, te-ai scos, îi spui de-o sută de ori şi tot n-aude, aşa că mai degrabă aranjezi cu dascălul căruia nu-i pasă de e ori nu în calendarul sfinţilor numele cădelniţat. Popa îl silabiseşte după o hârtiuţă strecurată de dascăl înainte să vâre copilul în cristelniţă. D-asta n-am o onomastică a mea. Cât eram mic, sufeream, când mă întrebau colegii :
— Măi, Greucene, când zici că ne chemi la ziua ta ?
Când să-i chem? Îmi venea să plâng de ciudă când se hlizeau de mama focului. Acuma mă lasă rece. Da’ nici nu mă mai întreabă nimeni.
După ce că mă cheamă cum mă cheamă, mai săream şi-n ochi oricui, că voia ori ba să mă vadă. Mai degrabă bondoc, plin de muşchi, cu ochii negri şi atât de blond că parcă-mi albise părul. Nu semănam cu niciunul din familia mea, taică-miu zicea la beţie că mama mă făcuse cu altul, mama bocea ca proasta de sărea cămaşa de pe dânsa, el râdea gros şi mai da pe gât un pahar. Am un frate cu părul ca tăciunele, subţire şi-nalt, doar la ochi semănăm. Dar treaba asta cu părul m-a urmărit până târziu, nu’ş de ce eram convins că e un semn, da’ nu ştiam de-i bine sau rău. Sigur e că, orice aş face, n-are cum să nu sară-n ochi, n-ai cum să nu-l vezi pe unul care e diferit!
Dar îl iertam pentru toate pe tata când îşi făcea vrăjitoriile. Obişnuia să repare, să bată cu ciocanul, să acopere găurile oalelor cu cositor. Nu mă dezlipeam de lângă el. Topea în linguriţă bucăţi de plumb şi-l răsturna în apa rece, sfârâia scoţând aburi şi transformându-se în figurine stranii. Îşi trecea dintr-o mână în alta bobiţe de mercur imposibil să le prinzi cu buricele degetelor, se desfăceau pe loc în alte bobiţe mai mici şi scăpau din strânsoare.
— Aşa e şi-n viaţă, zicea, bobiţe fără număr, nu ştii de unde să le apuci. Nicio poveste nu începe cu începutul.
xxx
Era a doua zi după Sfântul Petru, o vipie că ţi se usca gâtul doar privind cerul alb de-atâta arşiţă. Respirai sticlă pisată şi foc. Nu mai plouase de două luni, pământul crăpase, se făcuse de piatră, nici o adiere nu aducea vreo scamă de nor. Frunzele pomi-lor se răsuciseră răscoapte, gata să cadă, fructele se uscau pe crengi, iarba puţină şi pârjolită se fărâma sub tălpi ca paiele.
Tocmai îl înmormântaseră cu mare tevatură pe tatăl lui Gore, prietenul meu cel mai bun. Groparii ceruseră plata dublă, ziceau că şi-au rupt lopeţile-n pământul prea tare şi pentru că nu-i băgase nimeni în seamă nu săpaseră nici juma’ din cât trebuia şi sicriul rămăsese aproape de suprafaţă.
Preotul n-a fost de acord, a cerut să se scoată sicriul şi a refuzat să facă slujba. Babele ziceau că-i mare păcat, da’ groparii apucaseră să dea pe gât câteva guri din ţuica de pomană şi căzuseră laţi în arşiţă, nu mai ştiau nici să ţină lopeţile în mână, îi înjura lumea degeaba, s-au retras sub un tei, pufăind ţigări puturoase fără filtru.
Lăsaseră la groapă doar un ucenic înspăimântat c-o să-l sfâşie oamenii şi prea firav să răzbească, abia zgâria pământul cu hârleţul. Cei care veniseră cu mortul vociferau, câţiva erau puşi să-i bată pe gropari, da’ tot chinul ar fi fost degeaba. Iar pe arşiţa aia, numai să te iei la bătaie nu se făcea!
Când i-a auzit pe câţiva că mai bine lasă mortu-n capela cimitirului pân-a doua zi, când s-or trezi din beţie groparii, Gore, îmbrăcat cum nu-l mai văzusem, într-o cămaşă albă cu mâneci lungi, n-a mai ţinut cont de nimic, a apucat o cazma, a sărit în groapă şi-a-nceput să sape. Nu m-am putut abţine, am sărit şi eu lângă el c-o lopată şi ne-am căznit aşa vreo juma’ de oră, poate mai mult, curgeau apele de pe noi, eram negri de praf.
Vociferările s-au risipit, oamenii se holbau la noi, nu mai văzuseră aşa ceva, doi puşti, de-abia cin’şpe ani să aibă, să sape groapa, n-a sărit unul să dea o mână de ajutor, dar eu cred fiindcă oricum nu mai încăpea nimeni lângă noi.
Vecinii care veniseră la cimitir n-au mai răbdat în soarele mortal, căscând gura la cum săpam, s-au retras la umbră, dar erau pomi prea puţini în cimitirul ăla şi soarele tot îi ardea, aşa că s-au închinat grăbit şi s-au dus acasă, asta am aflat mai târziu. Cineva care ne urmărea totuşi din buza gropii s-a dus să-l cheme pe popă, a venit neîncrezător, s-a uitat la cât săpasem, ne-a spus că-i destul şi l-a înmormântat pe tatăl lui Gore.
Când am aruncat peste mormânt ultima lopată de pământ, eu, Gore şi tinerelul căruia-i mai venise inima la loc şi p-ormă ş-unul din groparii care n-adormise lângă pom şi tot bombănea şi-ntreba cine-l plăteşte, nu mai erau lângă noi decât vreo trei, patru babe, una care făcuse coliva şi de când era lumea făcea colivă la toată mahalaua ş-alta care urmărea să fie totul cum spune datina. Gore le-a mulţumit, nu se punea vreo problemă de bani, iar celor doi gropari le-a dat trei pachete de ţigări, nu le venea să creadă, nu ştiu la ce s-aşteptau, şi p-ormă am plecat amândoi. N-am zis niciunul o vorbă tot drumul.
P-ormă, Gore a zis că el n-o să-şi petreacă prima noapte fără tat-su în casa lor, n-am prea înţeles ce voia să spună, dar mi-am amintit ce auzisem mai înainte.
Gore-i prietenul meu de când mă ştiu. Semănăm într-atât, că mai degrabă el ar trebui să-mi fie frate, suntem de-o înălţime, făcuţi la fel, doar că el n-are părul alb. El le are cu bătaia şi cu boxul, spre deosebire de mine.
Tată-su fusese pilot de automobile înainte de război, lumea zicea că unul faimos, îşi rupsese picioarele la o cursă prin Germania şi de-atunci unu-i rămăsese ţeapăn, nu s-a mai putut aşeza la volan. Şi-a deschis un atelier mecanic, după război repara mai mult biciclete, motociclete şi fel şi fel de motoare, maşinile mici erau o raritate, socotite semn al îmburghezirii, cei care le aveau preferau să le ţină acoperite, sub prelată, într-un colţ de magazie, au făcut asta mulţi, mulţi ani.
A dus-o de azi pe mâine pân-au început să reapară maşinile particulare, n-a vrut să lucreze la stat nicio zi, io nu mă dau cu comuniştii ăştia, zicea, pân-au venit şi l-au priponit. Cică, pentru incitare. Norocul lui a fost că un mahăr mare dintr-ăia care ceruseră să-l aresteze era iubitor de maşini şi l-a scăpat de pârnaie ca să-i facă din maşina lui aproape una de curse.
Şi p-ormă avea grijă de maşinile alea ascunse în mahala, sub prelate. Ca să nu le ruginească motoarele, îl chemau măcar o dată pe an să-şi arunce un ochi, să le ungă, să facă ce-o şti, s-a ocupat cu asta, printre reparaţii de râşniţe şi frigidere, mai bine de-un deceniu, pân-au avut din nou voie oamenii să umble cu maşinile proprii.
Printre noi, puştii, i se dusese faima tatălui lui Gore, am fi vrut să fie şi taţii noştri ca el.
(fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea, www.librariaflacara.ro)
