Carmen Sorescu 
Am tendința de a-mi aminti lucruri neterminate, urâte sau dorințe înăbușite, poate că e firesc, tot ce s-a rezolvat are un sfârșit, ce rămâne în dezordine revine. Uneori revine imperceptibil, cu pași mici, tiptil, ca un copil care fură pe nesimțite o prăjitură și apoi o înfulecă brusc să nu fie prins, durerea se instalează la fel, pas cu pas, după care nu mai ai ce să-i faci. Așa cum niciodată prăjitura nu se mai poate scoate din stomac, nici răul făcut, se digeră, se digeră, se asimilează, se face tot una cu sângele dar uneori părți din el rămân întregi și formează ulcerul.
Nu știu de ce am ales să scriu despre Stela, nu știu cine sau ce încă mai vrea să mă adap din toate astea, când puteam găsi și alți diavoli la fel de „buni”, nu știu dar simt că este încă foarte prezentă în mine și mă pișcă, mă ciugulește, încet, încet, la fel ca un vultur care trage cu ciocul puternic și foarte precis din carnea unui muribund.
De câte ori ajungeam la ea era ca și cum ajungeam la poalele unui munte unde teoretic ar fi urmat o excursie frumoasă, aer curat, floricele de munte, cu puțin noroc aveam să vedeam flori de colț, capre negre, acvile, bufnițe, dar în fond timpul petrecut la poale unde vremea era bună dura numai o zi, apoi când începeam escaladarea și zilele treceau, aveam în față o stâncă alunecoasă ci nu un om. Expediția nu era țelul meu, dacă ar fi fost după mine mă lipseam de toată „măreția”, pietrele cădeau la cea mai mică mișcare, vântul bătea puternic, temperaturile erau scăzute și vara, terenul accidentat, pante cu gheață, oricând puteau avea loc alunecări de teren sau avalanșe, dar eram mânată de la spate cu îndemnuri indirecte: Mama trebuie cucerită! Și tot așa căpătasem experiență, șerpaș, cățărător, numai că în unele cazuri din pricina vicisitudinilor trebuia să mă întorc la tabăra de jos să revin și a doua zi și anul viitor, și de ce nu, povestea putea să dureze toată viața. Acest vârf era invizibil, inaccesibil, pe măsură ce anii treceau se ascundea și mai mult în nori, creștea. Gabriel încerca an de an să-și cucerească mama imprevizibilă cu tot felul de cadouri, bijuterii scumpe, pe care oricum nu le purta, dar nu le refuza și probabil le strângea, nici el nu știa cum s-o dea, nimic nu-i plăcea niciodată, nimic nu era îndeajuns, pentru ea însă nu era nevoie de lucruri fine ci numai de colțari, sfori și mască de oxigen, doar așa se putea supraviețui în preajma ei.
Stela este ca o reclamă publicitară care-mi apare în minte iar și iar. Unde sunt ceilalți diavoli? Nu-i văd, s-au topit, s-au făcut totuna cu transpirația și mi-au ieșit prin piele. Amintirile cu ei nu mai există sau pulsează muribunde pe o plajă pustie unde mă pot duce de bună voie dacă vreau, le mai dau un pahar cu apă sau nu, cu toate că, în ansamblul lor sunt kitsch, anvergura mascaradei din care Stela era nelipsită, cu lumini orbitoare și trâmbițe asurzitoare mă răvășește și azi.
Acum ninge, ninge, și-mi place să stau lipită de fereastra care dă spre mine; asist neputincioasă la acest spectacol pe care-l văd ori de câte ori dau perdeaua de-o parte și nu-mi vine să cred că acolo în zăpadă sunt tot eu. Totul e în aer, ca o durere ancestrală, ca un cod genetic de care nu scap, ca și cum aș purta urma unor generații întregi de vânători. Așa cum am anumite instincte animalice care-mi spun clar să sunt din specia mamifer, mănânc carne, dar nu mai vânez, port mereu o suliță în spate dar pe care nu o mai folosesc, port ceva greu și apăsător de când lumea, așa m-am născut și nu am nicio șansă de reabilitare, ca o malformație. Mai mult, cu timpul sulița mi-a intrat în carne și dacă încerc să o scot mă doare mai rău, nu am de ales și trebuie să mă obișnuiesc cu ea. Uneori mă gândesc că poate sulița deja s-a absorbit și e de mult în mine, iar ce mă deranjează e doar cicatricea. Totul e pierdut în timp, nu știu exact când s-a întâmplat prima oară pentru că am impresia, fiind o starea constantă, că nu există prima oară, există doar întotdeauna.
În biblioteca tatălui meu era și este și Procesul de la Nürnberg, poate știți coperta, dar poate nu fotografiile din ea, multe dintre ele arată oameni arcuiți de frig, de foame, femei dezbrăcate care-și acoperă cu palmele părțile intime, oameni morți, deopotrivă evrei sau nemți, cei din urmă în urma execuțiilor după proces sau cei care s-au sinucis cu pastile de cianură. Și în clipa de față empatia cu acești oameni îmi dă dureri de stomac și mă face să mă curbez ca ei. Corpul se pare că nu mai distinge între cadavre, reacționează la fel, expresia morții nu diferențiază, iar șocul revine de fiecare dată. În cazul Stelei la fel, nu pot spune de ce anume, prea multe picături care au umplut un ocean de netrecut. La fel cum coperta cărții îmi dă fiori reci dintotdeauna ori de câte ori trec prin sufrageria lor, numai când aud numele ei am aceeași reacție.
Îmi amintesc de ultima ei aventură din ultimii ani ai maturității prelungite, căci avea spre 60 de ani, era în primii ani de pensionare, avea un amant despre care-mi povestea firesc și fără scrupule, totuși cu puțină emfază, ca și cum ar descrie un răsărit, banal, dar în același timp i se și cuvenea, nu era mare lucru, dar totuși efortul de-a te trezi foarte de dimineața merita. Soțul se afla la câțiva metri dar ea nu se ferea, nici de mine sau prietenele ei, în fond de ce s-ar fi ferit, e doar o realizare, și oricum avea un limbaj puțin codat. Pe iubit îl cunoscuse la un spital când acesta tranzita orașul și făcuse o criză de apendicită, ea se afla din întâmplare acolo la câteva analize de rutină. Amantul, îmi tot preciza, era om de afaceri, nu avea copii, dar avea în schimb o casă superbă la Cluj, mașină galbenă, iar galben era culoarea ei preferată, că nu-i rămânea decât să divorțeze de soț, că oricum își va lua partea din casă și de urma acestuia și se va muta la Cluj să înceapă o viață nouă pentru că s-a săturat. În mare parte așa a făcut, a divorțat, a luat ce i se cuvenea de pe urma căsătoriei și a plecat, soțul nu a aflat nici azi motivul plecării, i-a spus că e grav bolnavă, a inventat un diagnostic incurabil, și din cauza grijii nespuse față de el nu voia să-l încurce, să-i strice viața având grijă de ea. După ce a stat 2 ani la Cluj s-a întors vindecată miraculos de toate metastazele, mai mult ale mofturilor, din nou la Gelu, de data asta cu foarte mulți bani. Dacă mergeam cu ea undeva tot ce făcea era să scaneze, să vadă organele interne și portofelele din mers, pe stradă uneori mai zicea: Uite dragă, ăsta da, uite ce mașină are! Iar în funcție de asta iniția o discuție așa din senin, mă obișnuisem cu stilul ei, dar nu doar pe stradă, ci și în gară, în aeroport, în sala de așteptare o auzeam după ce dădea o raită printre oameni: Unde mergeți? Vai, și eu la fel! Dar, ce coincidență… După care urmau întrebările capcană, unde lucrează, câți copii are, în mare parte întrebări menite să afle cât e venitul și cât consumul ca să merite investiția în timpul acordat.
În timpul petrecut în camera mea treceam prin toate stările, transpiram mult, eliminam deci toxine și cu acest prilej celulele se reînnoiau mai repede, nu mâncam cu zilele, corpul era obligat să-și devoreze propriile resurse, grăsimi (lucruri puse de-o parte), pierdeam în greutate, dar apoi reușeam totuși să pun kilogramele la loc, cumpăram haine noi, mă schimbam fizic într-un ritm alert pe măsura consumului, erodării. La fel ca în paradoxul lui Tezeu, când argonauții după ce au acostat vasul cu care călătoriseră în căutarea lânii de aur și lemnul începuse să se strice din cauza umidității și a climei specifice locului ei au continuat să-l repare, de exemplu vâslele care se descompuneau erau înlocuite cu unele noi, tot așa lemnul punții, velele; vasul ajunsese să fie fundamental schimbat, dar rămăsese același. Așa mi se întâmpla și mie, eram schimbată și nu, părți din carnea mea se dizolvaseră, hainele erau altele dar continuam să fiu aceeași. Stela de câte ori intra în camera mea, brusc, așa cum avea obiceiul, fără să bată la ușă, venea cu pași mici să nu o simt, în restul zilei când umbla prin casă mergea normal, știam prin ce camera este sau când ieșea afară, numai când venea la mine, venea subit, îi plăcea să mă surprindă, să-mi vada fața speriată, dar ce era straniu era că și fața ei era la fel de mirată, care parcă-și spunea, cum tot așa ai rămas, parcă aștepta să mă vadă desfigurată, și da, eram, dar vânătăile erau pe dinăuntru. Și la fel cum barca argonauților în aventurile ei fusese pândită de un balaur fără somn, eram pândită de Stela, dar încă din construcție Argus bătuse o bucată de cherestea din lemn sacru de stejar care vorbea în vremuri de restriște și mai ales îi spunea ce să facă, și eu aveam pe dedesubt, undeva unde ea nu putea pătrunde, ceva sfânt, o voce care apărea de nicăieri și care-mi vorbea.
Acum se știe că omul are diferite tipuri de celule care se înnoiesc mai încet sau mai repede, celulele epiteliale la 3 săptămâni, neuronii niciodată, tot timpul suntem într-o continuă transformare, ne schimbăm înfățișarea, părul, greutatea, obiceiurile, ticurile, vârsta înaintată mai domolește etc. Și atunci, la fel ca Plutarh, mă întreb cât din identitatea mea a luat naștere în acea cameră, cât am rămas aceeași și cât m-am schimbat? Când se formează straturile, sedimentele, când voi afla de ele, dacă voi afla vreodată, cât sunt dispusă să fac loc și altora, pe câți asfixiez? Unii dintre noi păstrăm numele, dar și acesta se schimbă în urma unei căsătorii, schimbăm adrese, parteneri, apar copiii, mor părinții, poate că ar trebui să ne rebotezăm, nu mai aveam de-a face cu acel copil inocent, inconștient, de câteva luni care a fost înmiresmat în hârdău.
În mare parte dacă mă pot privi ca pe un obiect, cum mereu mi-a plăcut să mă compar cu o trusă medicală, trusa lui Gabriel, mi-am înlocuit rămășițele inevitabil, dar eu am rămas același obiect? Un bisturiu la un moment dat nu mai taie sau ruginește. Oricum modificările mele, mai cu seamă cele invizibile, sunt acum aici pe această hârtie. Toată lumea îmi spune că ochii mi-au prins un contur albastru, e adevărat, cred că din cauza lipsei luminii (iubirii).
Tot câștigul meu este că m-am recâștigat.
Despre agonie nu ar fi trebuit să scriu nici eu și nici altcineva, agonia este mizerie, iar hainele murdare nu se spală în public. Oamenilor nu le plac lăturile, se pare că mie da, prin contradicție de termeni poate că nu sunt om. Nici nu știu de ce tot sap, sap, groapa cui o sap. Marginalizată ca suferind de o boală contagioasă nu am încă curaj să-mi urc în corp, îmi e foarte frică de ce văd, totul e incendiat, pârjolit. Privesc de departe fumul cum se duce în aer și nici măcar nu-mi dau seama că e al meu. Practic, mi-am dat foc.
Au trecut mulți ani, Stela încă trăiește, la fel de tânără sau bătrână, are peste 80 de ani, nu-mi dau seama, are aceeași forță, neschimbată, inepuizabilă, și-mi pare că moartea nu va rezolva mare lucru, îmi e indiferent dacă e în viață sau nu, efectul este constant, un fel de pi=3,14, cu care, de altfel, m-am obișnuit.
Pe masa pe care scriu sunt câteva foi scrise de mână despre întâmplările prin care am trecut și pe care urmează să le tastez în documentul despre Stela, le privesc uneori de la distanță cum stau suspendate, azi una, mâine alta, masa s-a albit, am exact șapte foi, și asta nu mă face decât să mă gândesc la cele șapte poeme scrise pe pânze de in cu litere aurite (Mu’allaqat) și care apoi au fost agățate ca niște draperii să acopere Kaaba, pentru că nu, și masa mea de scris este un loc sacru, un altar, de care nu oricine se poate apropia și se cuvine să fie acoperit cu ce am mai de preț – “trecutul e de aur”.
Codex Gigas/ Cartea Uriașă/ Biblia Diavolului a fost scrisă într-o mănăstire și chiar dacă eu nu am scris despre femeia care bântuie paginile într-un loc dedicat lui Dumnezeu așa cum toată lumea îl știe nimeni nu mă poate împiedica să consider locul unde scriu unul special. Chiar dacă nici nu am descris-o, nici nu am desenat-o, Stela (coincidența face ca și ea să fi avut blană de hermină) va rămâne totuși bătută-n cuie, toate astea se întâmplă acum în timp real. De fiecare dată, dar de fiecare dată, oricine va citi o va mai îngropa încă o dată, dar nu va fi suficient, ea va respira prin pământ, prin pereți, imuabilă, irevocabilă. Corpul se curăță de la sine, aproape fără să știu. Sunt unii oameni ca bubele, cad în timp ce dorm, după ei rămâne cicatricea, semnul. Semnul!
