Leonard Oprea 
„… mii și mii – evantaie de aur minuscule zac în parc…
covor peste covor le-a așternut copacul vieții arborele…
… lui Dumnezeu ce de nu știu cînd mă așteptă aici
ne-pă-să-tor?…
pas după pas calc aceste evantaie de aur minuscule…
covoarele moi învie mă poartă-n tăcere spre arborele…
… lui Dumnezeu ce din nesfîrșitul său senin e cerul
ne-pă-să-tor?…
încet cu fiecare pas intru în crepuscul… îl simt vine…
duhul biloba al vieții neclintit templu se răsfiră arborele…
… lui Dumnezeu ce înțelept se-n foaie pițigoiul – ciripind
ne-pă-să-tor?…
am ajuns iată-mă îmbrățișez trunchiul drept scorțos…
sărut cu sfială rugă șoptesc închinat sărut arborele…
… lui Dumnezeu ce din stele cînd răsar ici-colo în vals
ne-pă-să-tor?…
… nu mai știu dacă plutesc sau nu dacă sunt deja ori nu…
evantai de aur micuța frunza ginkgo grație din arborele…
… lui Dumnezeu ce rîzînd în oraș de noiembrie viață dăruind
ne-pă-să-tor…
rîzînd de angoasa mea…” (Theophil Magus)
Scînteia seninul.
Părul înflorise în bulgări de viață.
Prin iarba înaltă și atît de vie încît strălucea, alerga zănatecă Anura, cu limba scoasă de un cot. Cînd se oprea, lătra ascuțit, aprinsă de primăvara ce îmbăta firea.
Merlin, dacă nu se rostogolea, se ghemuia și miorlăind scurt țîșnea după vreo albină bîzîind în zbor fie spre vișinul, fie spre mărul, fie spre prunul, fie spre părul în floare, doar ea știa încotro.
Dincolo de tufele de liliac alb și moviu ce mărgineau poiana, pîrîul cristalin molcom se vălurea pierzîndu-se înspre buza pădurii bătrîne cu falnici stejari, fagi și brazi acoperind coasta muntelui.
Privind toate acestea prin fereastra bucătăriei luminoase, Maria zîmbea fericită.
Trecuseră anii și se împlinise Maria în trupul său, desenat cu ispititoare linii, umbre și lumini rafaeliene.
Pe pielea alba, marmoreeană, Maria purta doar un mărunt șorț de bucătărie, din pînză mătăsoasă de un verde crud, pictat măiestru cu ghinde coapte și tivit cu bandă din catifea purpurie, ondulată.
Sînii copți pepenași zvîcneau, cu sfîrc de doică împungeau piptarul șorțului, uneori lunecînd în afara lui.
Maria bătea ouăle pentru omletă, într-un castron de porțelan alb. Alături, pe un fund de lemn avea ceapă verde, cîteva felii de piept ardelensc și cuburi din telemea de oaie, toate urmînd a fi presărate în tigaie peste ouăle bătute, așa cum îi plăcea lui Iacob.
Și, dansa blues Maria arcuindu-și coapsele bogate, legănîndu-și fesele pline și semețe, în care făcea gropițe la îmbinarea lor cu mijlocul ei de cadînă.
În bucle răsfirate pletele acaju îî săltau ușor, mîngîiau umerii rotunzi și puternici, de femeie coaptă.
Și, își răsucea în ritmul blues-lui tălpile de zînă măruntă, încălțată cu cizmulițe ungurești din piele moale, roșcată, tot așa cum întotdeuna adora Iacob să o vadă, acolo în bucătăria țărănească, a cabanei clădită din bușteni de stejar – casa lor ridicată în mijlocul acestei poienei la poală de munte.
Și, cu voce înaltă de răgușită negresă, Maria cînta odată cu Etta James blues-ul lui B.B.King, ce vibra întreaga casă:
There’s something on your mind
By the way you look at me
There is something on your mind, baby
By the way you look at me
And what you’re thinking brings happiness…
Și, dansa blues Maria.
Atît de fericită.
Pășind moale, Iacob felin ajunse în pragul intrării din bucătărie.
Se opri acolo și sorbind-o din priviri pe Maria, începu să se dezbrace ferindu-se să fie auzit cumva.
Îl ardea tot trupul.
Se transfigura.
Pe nesimțite se furișă în spatele Mariei.
Tandru și febril îi cuprinse fesele cu palme fierbinți.
Se lipi de Maria.
Degetele îi strînseră blînd, blînd sfîrcurile.
Apoi, pe sub șorț lunecară încet sub pîntecul ei, în jucăușe mîngîieri a blăniței cîrlionțate a… veveriței fierbinți dintre coapse… cum mereu o descînta el.
Maria se opri din cîntat.
Se oprise din bătut ouăle.
Dar continuă dansul… mai lent, mai sincopat.
Încet își încleștă degetele de marginea mesei și lăsînd capul pe spate, cu tremur în glas îl chemă:
Ahhh, Iacob, ahhh… hai vino, vino în cuib… intră, haiii…
Iacob o mușcă ușor, ușor de ceafă, se cambră:
… Daa Maria, acum… haide, vin…
Ahhh, Iacob!!!…
Și blues-ul:
There is something on your mind, baby
By the way you look at me
And what you’re thinking brings happiness…
***
Telefonul suna fără încetare.
Maria întredeschise ochii.
Iacob nu mai era lîngă ea.
Somnoroasă, Maria întinse brațul și luă telefonul, de pe masa de lîngă canapea.
Alo, alo…
Bună dimineața, dragă Maria. Scuză-mă, te-am trezit din minunatul tău vis. M-ai recunoscut, nu-i așa?… he-he-he, hîrîi mieros Beliar.
Nu. Cine sunteți? întrebă sec, rece Maria, gata să închidă telefonul, căci îl recunoscuse pe Beliar și se trezise înfrigurată brusc.
Draga mea, stai, nu închide telefonul, sunt eu, Conul Beliar, prietenul și partenerul lui Iacob Constantin… soțul tău, sau greșesc?…
Nu. Nu e soțul meu. Ce doriți? Să vi-l dau pe Iacob, da?
He-he-he, draga mea Maria… scuză-mă…
Ce doriți? sau închid…
Îmi cer scuze, draga mea Maria…
Ce doriți?
Draga mea, știi – Iacob e în drum spre mine. Eu l-am chemat. Au apărut elemente noi în ancheta noastră privind asasinarea regretatului Ioan, unchiul tău. Te interesează, nu-i așa?… sîsîi Beliar.
Vă mai întreb o singură dată, ce doriți?
Te rog ascultă dragă, este foarte important ce trebuie, da, da, he-he-he… tre-bu-ie să-ți spun: Iacob te iubește. Te iubește enorm – ascultă-mă! șfichiui Beliar.
Vă ascult, abia răspunse Maria, simțindu-se brusc lunecînd într-o copcă ivită din senin sub picioare.
Așaaa, draga noastră Maria, așa te vreau. Dar te rog, nu te speria. Nu ai de ce, he-he-he… mîrîi încurajator Beliar.
Maria tăcu. Buzele îi tremurau.
Merlin se încovoie lîngă umărul ei, mieunînd înfuriat.
Iar Anura se zburli lătrînd înfundat spre telefon.
Maria duse degetul arătător al mîinii libere, la buze și le porunci:
Șșșșșșt! Șș-t!
Maria, te rog, nu certa bietele animale. Ele te iubesc. Poate mai mult decît Iacob, he-he-he!…
Așadar, continuă Beliar, dragă Maria eu țin foarte mult la Iacob. Iacob al nostru. Cum și tu ești Maria noastră, nu-i așa? Și, pentru că țin atît de mult la Iacob, îndrăznesc să te rog din toată inima mea – nu, nu fi surprinsă, chiar și eu am inimă – ei bine, din toată inima mea te rog, să ai grijă de Iacob. Prietenul meu drag, scuză-mă, al nostru atît de drag – Maria, e bine să știi, Iacob a fost căsătorit. M-daa, da, da – un mariaj complet nefericit. Fosta lui soție i-a făcut mult rău. Tare mult. Și, se pare că Iacob, cel care va fi soțul tău iubit, așa ca în visul tău minunat, din care… scuză-mă că te-am trezit, he-he-he…mm-da, Iacob a fost traumatizat… înțelegi?… N-aș vrea să sufere din nou…, mă înțelegi?
Domnule Beliar!!!… Cu cine mă confundați?!! îl întrerupse Maria răstindu-se și încruntată, sări în picioare.
He-he-he, îl iubești tare mult, evident. Te rog încă o dată, ai grijă de Iacob… al meu, al tău, al nostru, nu-i așa? Aaa, să nu uit! Draga mea, vezi că pe birou, sprijinit de un clondir… ai un bilet. Un mesaj de la Iacob. He-he-he, îți doresc o zi bună. Pe curînd, draga noastră Maria. Post scriptum, he-he-he… În clondir ai o licoare ca în basme: poți s-o guști liniștită. Te va ajuta cum l-a ajutat și pe Iacob… astă-noapte, cu tine… A fost ca-n basme, nu-i așa?… șuieră Beliar.
Alo, alo?… Nu înțeleg nimic! Alo?!!… aproape că țipă Maria, dar Conul Beliar își închisese telefonul.
Maria stătea nemișcată în lumina dimineții.
Închise ochii.
Rosti rar.
Și clar:
Ce să fac Doamne? Ajută-mă!
***
„… soarele rîde…
au ruginit stejarii…
o căprioară…”
***
(capitol din romanul „Asasinul unui Președinte” / urmează episodul II, III, IV ș.a.m.d.)
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
