Mariana Rogoz Stratulat 
Stau pe-o banchiză, lângă Polul Nord,
cu pinguinii. Încerc să-nnod
o conversație. Bizară
pentru unii,
pentru mine, chiar normală.
O vulpe argintie,
c-un zâmbet ștrengăresc în ochi,
ne-aduce-o stea
(polară, după părerea mea),
câteva flori de gheață
și-un ceai de rodie, dintr-o altă viață.
E-o lume albă, rece, reținută…
Ce caut eu aici? Parcă dormeam pe canapea…
Când m-am trezit sau poate am…?
În jurul meu e totul nefiresc.
Mi-e dor de mine,
aș vrea să zbor, s-alerg,
să scriu povești,
să fiu cu tine, să trăiesc.
Îmi amintesc
de firul ierbii,
de Soare, de oameni, de-un lan de grâu
și cânt de ciocârlii,
de pasul rătăcit prin ere,
de crime, de războaie,
de somnul minții, de certuri,
de copii,
de un urcuș și de-o cădere
în noaptea-adâncă
a nimicului din veșnicii.
Aștept cu pinguinii,
sorbind a timpului tăcere,
un semn, un început-cuvânt.
Va fi curând?
Acum? Nicicând!
Pisica toarce leneș, lângă perna mea…
