Metalo-vrerea

Doamne, mi-ai pus pe umeri
muntele de fier…

În galerii de epoci prea-nciudate,
mă sperie trădări din bătălii greu date
pe prag de secoli, în ciutură de ani,
n-aveam nici prieteni, nici duşmani,
şi-am scormonit stăruitor în vânt
patru rotiri cu Jupiter, mormânt
de falnic Dac-Zalmox-Pandur
în gresie-mplântată tot mai sur,
în amfora cu grâne pentru steagul
de tot-mai-sus, m-a prins chiar dragul
de tot şi toate, de mai-ieri şi azi,
n-aveam unde să cad, coroanele-s de brazi,
de struguri, fragi, afine şi alune
şi văile roş îmbumbite îmi prevesteau a bune,
iar mi-au ţâşnit dor-lacrimi spre urechi,
de-a valma vin durerile-n perechi,
şi-am mers, opincile şi cicatricile-s obol,
nu m-am plecat destinului cu ochiul gol,
am bătut calea-monedă înmănuşată-n fier
cu chiote de n-am-să-pier, nu, n-am-să-pier,
şi am topit, în pas de dans, metalo-vrerea
chiar dac-amprenta ţipă în nervuri durerea…
Mi-ai pus pe umeri muntele de verb,
eu l-am schimbat în semeţ sol de cerb…

Mai este-un cuib de cuc pe brad în sus,
turna-voi apă-vie, ţi-arunc cheia şi… m-am dus…