Am fost în China de cinci ori. În general, stăteam câte 10-13 zile. Impresii frumoase. Taximetriștii îți dădeau restul la fix. La bănci, când schimbam banii în yuani, eram privită bine. Eram româncă. Dacă șeful voia să schimbe banii cu pașaportul său (iranian), băiatul de la ghișeu chema un superior, care mai controla o dată pașaportul.
Cel mai mult am stat în Shanghai. Într-o zi, eram la plimbare. În ziua aceea nu aveam nicio întâlnire. Timp mort. Strada plină de oameni. Pe partea cealaltă a străzii, un grup de arabi, cu cercuri negre pe cap, și cămăși lungi, albe. Când l-au văzut pe șefu’, și-au ridicat brațele și au strigat cât au putut: „Salam aleikum!”. Șeful meu a făcut un pas înspre ei, și-a pus mâna dreaptă în dreptul inimii și s-a înclinat: „Wa aleikum selam!”. Eu am rămas mască. Am crezut că se cunoșteau. Ce chestie, să te întâlnești la capătul pământului cu niște prieteni! Era puțin? După aceea, când l-am întrebat, mi-a explicat că nu se cunoșteau și că s-au salutat de bucurie, așa, pur și simplu. Pe degeaba.
Și îmi mai amintesc de o zi ploioasă. Ploua, noi eram în lounge, beam ceai de crizanteme și discutam cu agentul. Vorbeam și, din când în când, priveam ploaia șiroind pe geam. Și, dintr-odată, a ieșit soarele. Am simțit din senin o bucurie, ca și cum trebuia să spun tare: „Am învins!”