Alex – Doi bețivi încântători

Ieşi din viaţa mea! – 28

Pe Alexandrina Puşcariu, Alex Ţone o găsi la locul ei de muncă. Era bine să nu-i spună cine este, sigur aşa avea să afle mai multe. Poate nu strica să se dea ziarist care se documentează pentru un reportaj despre accidentele pe drumurile de munte, i se păruse cel petrecut în locul acela relevant.

Cum i se păruse? repetă femeia întrebarea femeia, neînţelegând cuvântul.
Mi se pare că poate fi o lecţie pentru alţii, explică Alex Ţone, după momente de gândire.
Asta da, sigur da, întări femeia, câştigată pe loc şi dispusă să-l lămurească. Dar nu răbdă să nu întrebe: Adică e pentru televiziune? Şi o să mă filmaţi şi pe mine?

Când Alex Ţone încuviinţă, Alexandrina se declară fericită să spună tot ce spusese la poliţie, ba şi în plus, dacă era nevoie, doar o s-o vadă mai apoi tot satul. Mai ştii, or să dea reportajul înainte de „Tânăr şi neliniştit”, când toată lumea se opreşte din treabă să se uite. Şi atunci or s-o vadă şi pe ea. Ce-or s-o mai invidieze!

– Bine faceţi că v-aţi gândit la un aşa reportaj. Să fie învăţătură de minte. Că prea li se dă voie la fetişcanele astea să umble cu maşini una, două…

– Denisa are douăzeci şi cinci de ani.

– Păi, ce ziceam eu? O fetişcană!

Alex Ţone s-a lămurit repede că orice ar fi spus femeia mai mult decât declarase poliţiştilor nu era decât fabulaţie. Nu inventa de dragul de a inventa, dar trecuseră luni bune la accident, sătenii îşi dăduseră cu părerea şi făcuseră supoziţii şi Alexandrina putea lua drept fapte petrecute ceea ce dezbătuseră între ei ca ipoteze. N-avea de ce s-o învinuiască, trebuia doar să fie precaut. Iar antipatia evidentă faţă de oricine ar fi arătat ca Denisa era atât de greu de stăpânit, încât putea deforma uşor amintirile.

Alex Ţone a lăsat-o pe femeie să-şi spună năduful, a încurajat-o, după care a revenit de mai multe ori asupra relatărilor de după ieşirea Alexandrinei din bodegă. Ziariştii sunt o specie cam tare de cap, râdea el, trebuie să le explici de mai multe ori ca să înţeleagă. Alexandrina a râs şi ea. Un om atât de deschis, care să admită că e şi prost, nu mai întâlnise. Alex Ţone era primul ziarist din viaţa ei şi nu putea să nu-i dea dreptate, era cam greu de cap, se vedea asta doar când te uitai la el. Ar fi fost grozav să-l facă să priceapă tocmai ea, o femeie cu puţină carte din vârf de munte, dar dacă e om cinsitit, şi aşa pare după mutră, o să spună asta în reportajul ăla şi când s-o uita lumea la televizor, chiar o să le-nchidă gura tuturor:

Aţi văzut, ziceaţi că nu-s bună decât să vă torn în pahare!

Pe cei doi bărbaţi care fuseseră la cârciumă în dimineaţa accidentului n-a fost dificil să-i găsească. Trecuseră câteva luni, accidentul se petrecuse vara, dar oamenii îşi făcuseră obiceiul să vină aproape în fiecare dimineaţă la bodegă. De fapt, şi înainte făceau la fel, dar acum aveau un reper la care să se refere la o adică, dacă vine vreunul să-ntrebe ceva. Despre orice. Şi uite că venise.

Îşi treceau dimineţile la bodegă şi până să ajungă erau încântaţi că le ţiuiau urechile de linişte. Apoi o ţuică, o bere, două, trei, spre prânz se ridicau ţinându-se anevoie pe picioare şi o luau din loc.

Erau cam de-o seamă, nu erau nici rude, nici vecini, oricine-i privea ar fi fost convins că sunt prieteni de-o viaţă. Vorbeau puţin, mai mult priveau în fundul paharului până li se aşternea pe chip un zâmbet angelic. Nu ştia nimeni din ce trăiau, Alexandrina aflase că munceau pe ici, pe colo cu ziua, mai cu coasa, mai cu spartul lemnelor, mai cu săpatul gropilor. Câte lemne puteau să spargă? Câte gropi să sape? Câte coaste să cosească, mai ales când năvăleau ţiganii din Covasna care umblau în grupuri de patru-cinci, erau numai vână şi li se dusese faima că nu cer mult? Alexandrina mai ştia că sunt singuri şi că toată viaţa fuseseră aşa. I-a spus şi lui Alex Ţone, pe care începuse să-l simpatizeze. I-a mai spus şi când să revină să dea sigur de ei. Şi unde locuiau, în partea ailaltă a satului, dar habar n-avea dacă nu şi-or fi dat casele pe băutură.

Bărbaţii, Ion şi Ion, cam de-o vârstă şi de-o înălţime, mai degrabă scunzi şi scheletici, nebărbieriţi, cu şepci soioase cu care-şi acopereau cheliile, nu-nţelegeau ce voia domnul de la oraş de la ei. Faptul că Alexandrina îl adusese la masa lor nu le înmuiase inimile. Dar când omul i-a cerut Alexandrinei să aducă şi o sticlă de tărie le-au sclipit ochii. Nu mai avuseseră în faţa lor o sticlă plină cu ţuică de amar de vreme şi părea că bărbatul n-avea de gând să-i ceară Alexandrinei s-o ducă înapoi, ba ceruse şi trei pahare mari de apă. De când îşi doreau ei să bea ţuică din pahare mari de apă! Pe primul l-au dat pe gât aproape dintr-o suflare, icnind de plăcere. Lacrimi de fericire li s-au ivit în colţurile ochilor. Cu asemenea surprize neaşteptate, simţeau că merită să trăieşti. Pe loc bărbatul de la oraş li s-a părut foarte simpatic. Încă era un venetic, se vedea de la o poştă, dar un venetic simpatic şi altfel stai de vorbă cu un asemenea om. Putea să întrebe ce voia, i-au spus, rupându-şi unul altuia vorba, în timp ce-şi umpleau din nou paharele, ei de asta şedeau ei acolo, în faţa lui, să răspundă la întrebări.

Le-a trebuit o vreme să înţeleagă ce voia Alex Ţone. Care accident? Care femeie? În mintea lor nu apărea decât o mare de zile în care veniseră să bea la crâşmă şi nu se întâmplase decât că băutura fusese prea puţină. Iar în unele zile fusese atât de puţină că puteau spune că nu fusese deloc. Alex Ţone a insistat. Era vară. Era dimineaţă sau spre prânz. Abia trecuse vremea cireşelor. Când încep să se scuture florile de soc.

Chestia asta parcă a declanşat o amintire în capul unui Ion. Peste drum de bodegă, pe marginea râpei, creşteau mai mulţi arbuşti de soc şi parcă într-o dimineaţă de demult se ţinea de ramurile fragile să nu cadă în prăpastia în care ardea o maşină şi se-ntreba de ce nu se fac mai repede florile alea vin. Ce căuta acolo? Ieşiseră după Alexandrina să vadă unde se duce, poate are o ascunzătoare pentru băutură care sărise în aer. Sigur era şi celălalt Ion cu el, n-ar fi ieşit singur să urmărească femeia pentru nimic în lume. Se îndemnaseră unul pe altul şi se înghesuiseră să iasă deodată pe uşă.

Da, parcă mai era o femeie pe buza râpei, şi-a zis unul dintre Ioni, umbla de colo-colo, urlând. Chestia asta îl speriase în prima clipă, dacă e bolnavă şi se repede la ei să-i zgârie sau să le ceară cine ştie ce, mai bine să rămână la distanţă, nu lăsa o femeie care zbiară să se-apropie de tine, că poate-ţi scoate ochii. Pe urmă şi-a zis că plângea după maşină, s-a gândit că şi el ar fi urlat dacă ar fi pierdut damigeana cu ţuică. Netam-nesam a început şi el să plângă, nu ştia dacă de durerea femeii sau că uitase anii de când n-avusese o damigeană cu ţuică. Prin ceaţă parcă şi-l amintea pe celălalt Ion că-l întreabă de ce plânge, n-a zis decât ţuica, iar celălalt începu şi el să bocească, de parcă înţelesese. Sau poate pierduse şi el la viaţa lui o damigeană.

Habar n-avea dacă era vreun poliţist prin preajmă, dacă bărbatul de la oraş spune că era, aşa o fi fost. Nu e accident să nu apară ăştia. Apar şi când nu e niciun accident, doar să se afle-n treabă, se-aşază-n faţa ta şi zic:

Comandă şi mie una! O faci, chiar dacă te scuturi prin buzunare, altfel îţi caută nod în papură când ţi-e viaţa mai bună!

Dar femeia? insistă Alex Ţone. Ce făcea femeia?

Care femeie, Alexandrina?

Nu, domle, cealaltă!

A, cealaltă. Parcă eu ştiu!

Parcă eu ştiu! repetă ecoul Ion.

Au golit sticla foarte repede şi, cu fiecare pahar băut, le râdeau ochii în cap, iar limbile li se mişcau mai anevoie. Alex Ţone s-a ridicat înainte să le cadă capetele pe masă.

– Domnu! Domnu! a bălmăjit unul dintre Ioni. Se poa’, să pleci aşa, fără să faci şi mata cinste?

Alex Ţone nu s-a lăsat şi a revenit după câteva zile. I-a găsit la aceeaşi masă, trişti că aveau în faţă doar câte un ţoi pe jumătate gol. S-au înveselit când l-au văzut. Adică ţineau minte. Alex Ţone şi-a zis că e imposibil să nu mai ţină minte şi altele, trebuia doar ca el să insiste.

I-a întrebat dacă mai pot sta de vorbă.

– Cum mă vezi şi cum te văd! a auzit în acelaşi timp două voci sparte.

Le-a pus cam aceleaşi întrebări, sigur le uitaseră. Ionii l-au privit cu îngrijorare. Unul dintre ei a îngăimat:

Cum, aşa, pe burta goală?
Vine şi sticla, a spus Alex Ţone. Mai încolo.

Era atât de vizibil că Ionii se chinuiau să-şi amintească ceva, să vină sticla mai repede, că Alex Ţone aproape s-a înduioşat. Dar n-avea de gând să cedeze. Unui Ion aproape că-i dăduseră lacrimile de necaz că nu-şi amintea nimic.

I-ai zis Alexandrinei să ne stingă şi nouă focul, a spus un Ion, ca o iluminare.
Am mai povestit asta, a spus celălalt Ion.

– Da’ nu ne-am întors pe loc, nu voia să intre până nu vine poliţia.

N-am intrat niciunul până n-a venit poliţia.
Am stat ciuciţi pe jos.
Exact, mă dureau picioarele de cât stătusem ciucit.
Mă întrebam cum de stă băiatul ăla ciucit şi nu-l dor picioarele.
Ăla e obişnuit, nu ca noi. Toată ziua stă ciucit.
Când nu se sprijină în ciomag.
Da, când nu se sprijină în ciomag.

Erau încântaţi că-şi amintiseră cum şedeau ei şi se uitau la maşina în flăcări.

Ce băiat? a întrebat Alex Ţone. N-am auzit de niciun băiat.
Cum s-auzi? Nu-l bagă nimeni în seamă.
Era un băiat de faţă? insistă Alex Ţone.

Unul dintre Ioni pufni:

Toată vara a fost p-aici, păştea caprele pe râpă. Cam tembel. O fi fost de faţă.

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)