Odilia Roşianu 
Odilia Roșianu: În fiecare săptămână a ultimilor șapte ani, am avut și am plăcerea să descopăr, alături de ceilalți cititori, în cadrul rubricii ROMAN ÎN FOILETON, din revista Literatura de azi, pagini ale scriitorului Stelian Țurlea, unde personaje interesante și greu de uitat se conturează cu fiecare nou roman propus cititorilor.
Mai mult decât atât, într-o lume care se dorește boemă, cea a scriitorilor, Stelian Țurlea este, pot să spun, un pic atipic – foarte punctual, foarte profesionist, extrem de riguros și atent, colaboratorul perfect al unei reviste, respectând toate regulile. Prin urmare, odată cu mulțumirile mele care se datorează și prezenței acestor calități destul de rare, te întreb acum, dragă Stelian, dacă există acea parte „boemă” a personalității tale, care este aceasta și cum s-a manifestat de-a lungul anilor.
Stelian Țurlea: Habar n-am dacă există, nu m-am gândit niciodată, nici nu mă interesează, probabil că există. Dar dacă mă gândesc la sensul prioritar ale acestui cuvânt, acela de a duce o viață dezordonată, categoric nu. Pentru că în tot ce am făcut în viață a fost nevoie de rigoare. Am lucrat decenii în presă, reviste, ziare, televiziune, în locurile acestea dacă te lași pe tânjală și nu respecți un program pe care ți-l impui, nu faci față. La revista „Lumea”, cu multe decenii în urmă, la începutul anilor 70 ai secolului trecut, doi oameni formidabili care erau șefi, George Ivașcu și Ion Cârje, m-au învățat un lucru foarte simplu: să mă țin de un program, de o promisiune, dacă mâine dimineață, la ora 9 trebuie să predau un articol, nu contează unde îl scriu, în redacție, acasă, în parc, la bibliotecă, la iubite, nu contează când îl scriu, imediat sau în miezul nopții, important este ca la ora 9 să fie predat, iar dacă se poate mai devreme, și mai bine. Tot atunci am învățat că nu e important să stai într-un birou ca să fii eficient, ceea ce se practică acum, în vreme de pandemie – și mi-a plăcut enorm. De aceea, am detestat toată viața mea programul fix al unui serviciu și l-am evitat. Și celor cărora întâmplător le-am fost șef le-am cerut același lucru.
O.R.: Mulți dintre prozatori afirmă că activitatea jurnalistică le „fură” inspirația, îi mănâncă pe dinăuntru și îi îndepărtează de adevăratul proces al creației. Privind spre vasta operă însămânțată și crescută de scriitorul Stelian Țurlea, pe hârtia numeroaselor cărți apărute, ar fi greu să mă gândesc că această „boală” te-a atins și pe tine. Este doar o impresie sau ai simțit, câteodată, că ți-ai dori doar să stai acasă, la birou, și să te dedici în exclusivitate „meseriei” de prozator? Cum ai reușit să împletești cele două activități – de jurnalist și de prozator –, astfel încât niciuna să nu o saboteze pe cealaltă?
S.Ț.: Am fost toată viața ziarist, mi-a plăcut, nu mi-am dorit niciodată să fac altceva, iar „meseria” de prozator, cum spui, a decurs firesc, s-a împletit cu prima. Așa că nu m-a îndepărtat niciodată nimic de ceea ce am vrut să fac. Cum s-au împletit? Au curs pur și simplu una din cealaltă, probabil că s-au și alimentat reciproc. Notele de călătorie, ca să iau un exemplu, ce sunt? Reportaje care stau foarte bine și într-o revistă, și într-o carte. Și am scris destule. Trecerea de la reportaj la roman e, pentru mine cel puțin, ușoară. Adaugi descrierii unor locuri niște personaje și o poveste. Firește, mai e nevoie și de alte ingrediente.
O.R.: Ai colaborat, de-a lungul timpului, cu nenumărate edituri, cu variate publicații și, nu în ultimul rând, cu televiziunea. Și oriunde ai fi fost, ceea ce a rezultat a îndeplinit un criteriu greu de atins, dar care te caracterizează, așa cum spunea și Alex. Ștefănescu, la un moment dat – acela al bunului gust. Undeva, în profunzime, părea că esteticul este deosebit de important pentru fiecare pion pe care îl mutai în timpul multiplelor tale activități. Cum se atinge și se impune bunul gust într-o lume atrasă de urât, de patologic, de scandal?
S.Ț.:Nu știu să răspund, pur și simplu te porți cum ești învățat și dacă nu te atrage scandalul și urâtul, n-ai cum să te porți altfel decât cum spui.
O.R.: Ai recunoscut de multe ori că îți place să scrii, să spui, să inventezi povești, fie ele pentru adulți sau pentru copii. Dacă ar fi să spui o poveste despre existența ta, în doar câteva fraze, pe ce anume te-ai axa? Care ar fi personajele principale și secundare, care ar fi decorul reprezentativ și, de ce nu, motto-ul potrivit pentru această istorie? Și ar reuși scurta poveste să-și țină cititorii cu sufletul la gură?
S.Ț.: Nu m-am gândit vreodată să scriu o poveste despre existența mea, deși am fost îndemnat de multe ori s-o fac, pentru că am trecut prin multe în atâtea decenii. Așa că nu pot știi cum ar fi. Dar cred că în mai tot ce am scris s-a topit ceva din lucrurile pe care le-am trăit, cel mai mult în romanul „Darul Ioanei”. Și firește că habar n-am dacă cititorii ar fi încântați dacă mi-aș spune povestea. Dar mă gândesc că, dacă măcar unii au fost încântați de ce am scris până acum, vor fi și în acel caz ipotetic.
O.R.: Știu că următoarea întrebare va fi un șablon, dar nu mă pot abține. Ea se referă la calitatea ta de cititor – și, de aceea, te întreb: ce cărți te-au însoțit de-a lungul deceniilor? Pornind de la primele volume descoperite de copilul și tânărul Stelian, dar ajungând până în zilele noastre, la literatura contemporană, care ar fi autorii care te-au inspirat, care ți-au dăruit satisfacția lecturii sau care, dimpotrivă, te-au dezamăgit?
S.Ț.: M-au însoțit atât de multe cărți că înșiruirea lor ar copleși și distruge acest mic interviu, așa că nu le amintesc. Dar pot spune că dorința de a spune povești de la o carte a pornit. Cred că am mai amintit asta. Intrasem la școală, în 1952 (ce de vreme s-a scurs!), n-aveam nici șapte ani, mama mi-a dăruit o carte grozavă (și ca obiect), Poveștile lui Andersen, cu desenele grozave și ele, ale lui Taru, care m-au uluit și m-au determinat să învăț literele înaintea celorlalți și să citesc cartea. Când am terminat-o, mi-am spus în sinea mea că asta va trebui să fac și eu în viață. Și am făcut-o. Apoi am citit din curiozitate, din nevoie, din plăcere. O fac și acum cu aceeași pasiune, citesc câte patru cinci cărți pe săptămână – pe de o parte, pentru că vreau să aflu cât mai mult din tot ce se scrie și cum se scrie, pe de alta, pentru că am, de mulți ani, două rubrici de semnalări de carte, la două agenții de presă diferite, Amos News și Mediafax. Editorii și autorii sunt încântați, pentru că nu-i prea bagă nimeni înseamnă, presupun că și cititorii, pentru că le arăt ce mai apare. Nu m-a dezamăgit nimic din ce-am citit, am uitat pur și simplu imediat cartea, dacă nu mi-a plăcut. N-am dreptul să fiu dezamăgit de scrierea altcuiva.
O.R.: În continuarea întrebării anterioare, am o anumită curiozitate. Mie nu mi se pare că ai putea fi asemănat cu un anume (tip de) scriitor. Totuși, ți-ai dorit așa ceva, ai avut un model la care te-ai raportat și pe care, poate inconștient, ai vrut să-l ajungi și să-l depășești?
– Nu mă surprinde întrebarea ta deloc. Cam toți criticii care au comentat cât de cât ce am publicat eu, începând cu Dan C. Mihăilescu, care a insistat pe tema aceasta, au scris că nu mă pot încadra într-un anume gen de scriitor, pentru că ce public e prea divers și nu se supune unor canoane. Posibil. Cert este că n-am vrut să scriu ce s-a mai scris, am vrut să fie mereu altceva, chiar și cărțile mele să fie diferite de cele de dinainte, publicate tot de mine. A fost bine, a fost rău? Habar n-am. Unii ar putea spune că nu-mi găseam drumul, de parcă să tot repeți o poveste sau felul în care o scrii ar fi o cale reușită…
O.R.: Cei care au fost suficient de multă vreme în preajma ta te-au caracterizat ca pe un „păstrător al prieteniei”, dornic să-i țină aproape pe cei care înseamnă ceva în viață. Prietenia reprezintă, pentru tine, cea mai importantă valoare a vieții?
S.Ț.: Da, prietenia reprezintă, pentru mine cel puțin, cea mai importantă valoare. N-aș fi putut trăi fără ea, n-aș putea trăi fără ea.
O.R.: Mulțumiri, Stelian, pentru aceste gânduri și rânduri, pe care ai fost de acord să le împărtășim împreună cititorilor!
