Și diavolii… (V)

În malaxorul ei amețitor puteau intra toate deodată ca într-un stomac înfometat dar, adevărul era ceva fin, scump, mai greu de găsit, un fel de foiță de aur peste o tartă cu fructe, iar pe ea nu filigranul o sătura ci carnea macră, grăsimea, oasele, sângele. Nu adevărul o interesa ci scandalul, mizeria în sine, lupta, câștigul nedrept prin minciuni și tot felul de intrigi.

Diavolul lui Faust a fost chiar de treabă dacă a făcut o înțelegere, aproape că-mi vine să-i zâmbesc.

Și acum mă întreb dacă în vârtejul ei am participat sau doar am văzut de pe margine ca martor surd, orb, fără nimic de spus. Mi se părea că sunt în aceeași situație cu aceea din ani în urmă când îmi era frică să mă uit la televizor cu sonorul dat drumul și urmăream atât de intens subtitrarea încât pierdeam imaginile, așa eram acum, nu eram sigură că sunt în acest film cu ea, că sunt undeva în afară. Când mă gândesc la toate astea e ca și cum nu-mi aparțin, întâmplările sunt ca niște coji de bube care cad de la sine noaptea în somn și nu simți. Și dacă am trecut prin mutilările astea, nici măcar nu știu al cui e meritul, eu m-am trezit luată de viitură făcută tot una cu frunze, cadavre, cai morți, moloz, și oricât m-am scutura de toate cojile cicatricilor apar altele și totul nu este decât despre cum să scap. Atât. Nu știu cum pocnea din degete și vâltoarea care mă luase cu câteva minute înainte tot ea o oprea ca prin minune, apoi venea pacea, liniștea aceea morbidă când toate victimele iși ling rănile. Gabriel mai deschidea ușa: Ce faci, ești bine? În aceste momente nu știam care dintre noi era mai întemnițată eu sau Stela, părea că eu plăteam pentru celula în care mă aflam un preț mai mare decât la hotel, dar cu timpul mi-am dat seama că eu plăteam și pentru propria ei încarcerare în lumea ei mică, liliputană, infimă. O lume în care eu eram doar un corp de lemn, rigid, neînsuflețit îndrumat de mâinile ei. Eram fără doar și poate o mătură magică care curăța înaintea ei covorul să poată păși maiestuos și apoi se ducea singură la locul ei bine știut, la colț, până a doua zi când era solicitată pentru alte treburi.

Durerea cea mai mare a Stelei era că nu mă putea încătușa, nu depindeam de ea sub nicio formă, nici măcar emoțional, mamă vitregă mai puteam găsi dar o femeie ca ea nu, Gabriel era dependent de copilăria alături ea, nutrea un respect devenit tabu: E mama; transformată în asupritorul celor slabi de înger. Extrăgea fără rețineri foloase din fiecare după bunul plac și noi ceilalți trebuie să acceptăm: E mama. Nu știu cum s-a făcut că niciodată nu a îndrăznit să-mi zică prin ordin direct așa cum le dădea altora: du-te la farmacie, du-te și plătește facturile, du-te și du gunoiul, mie îmi spunea indirect sau mai ales trebuia să-i citesc gândurile, să-mi dau seama că zice într-un fel dar de fapt voia altfel. Cel mai adesea mie îmi spunea ce să nu fac, să nu deschid boilerul, să nu folosesc mașina de spălat, să nu aprind becul, să nu folosesc anumite tacâmuri și mai ales celebrele expresii aruncate așa în aer fără ordin anume: Nu știu cum copilul e așa armonios că tu nu ai deloc grijă de el! Iar eu trebuia urgent să fac ceva, să spăl, să șterg pe jos, să croșetez, să fac mâncare, orice, doar să nu stau, să fac ceva să justific armonia, să demonstrez că e și meritul meu. Și probabil că pe ea a paralizat-o cel mai mult faptul că nu reacționam și mai ales că nu demonstram ce mama bună sunt, astfel că la auzul acelor replici nu mă apucam să fac nici clătite, nici prăjituri, pentru că oricum tot ea le-ar fi înfulecat pe ascuns.

Orice aș fi întrebat, lucruri banale, cum ajung la un magazin, de exemplu, de fiecare dată auzeam din partea ei: nu, nu, nu sau nu știu, și dacă mă auzea întrebând vreo vecină începea furtuna. Cel mai mare neajuns, barbar și mediocru obicei pe care-l avea era să nu pice de proastă. Era expresia ei cel mai uzitată: Dragă, dar ce zice lumea că pe mine nu mă întrebi, pic de proastă! Iar granița dintre casa ei și lume trebuia să fie diafană, permeabilă, lumea să poată intra ca un șoricel mic, plăpând și evident păcălit, la brânza din capcană. Prefera să pună brânză de calitate în cursă pentru că o recupera înzecit. Pe o rudă de-a ei care trecea pe stradă a chemat-o în curte, a insistat: Dragă, treci prin fața casei mele, trebuie să intri! A servit-o cu apă de la fântână, pentru că e rece și foarte bună și cu niște covrigi, vechi de câteva zile, ar fi avut și altele dar nu dădea de la ea niciun strop. Știa de fapt că fata rudei se întosese din Franța și a doua zi era deja invitată de nepoată la prânz. Când s-a întors ne-a povestit că a fost primită ca o regină și câte bunătăți mâncase, noi nu aveam să ne întâlnim cu așa ceva nici pe lumea cealaltă. Unde a fost ea și ce i se întâmpla ei era numai Raiul, Raiul se ținea scai de ea la fiecare pas, cum mergea un metru cum dădea cu capul de Paradis, totul era gratis și din belșug numai pentru ea, iar nouă trebuia să ne pară rău, să ne zgâriem pe față, căci dacă nu regretam prin câteva cuvinte, ne spunea iar și iar, până nu se mulțumea și cu hrana culeasă de pe spatele nostru nu tăcea. Iar toate astea i se întâmplau, evident că se ruga și mergea la biserică, tot timpul avea grijă să ne atragă atenția că ea e omul păzit de Dumnezeu cu sfințenie, iar noi doar niște supuși care nu trebuia să ridicăm nici măcar privirea, lucru pe care, eu, da, îl făceam, nu o puteam privi.

Cât aș încerca, pe Stela nu o pot reconstitui, cel puțin, nu fizic. De puține ori am privit-o în ochi, tot timpul mă feream, dar prin gesturile și faptele ei o pot pietrifica cu ajutorul acestui instrument gând-mână-foaie, trei elemente vitale, care paradoxal, o îngroapă la fel de mine ca un hârleț. Iertarea era și este un cuvânt în dicționar de care am auzit și-l pot folosi fără doar și poate, numai că eu voiam să scap. Și cu cât scriu, dimpotrivă, e ca și cum mi-ar fi dor de călăul care m-a curmat cândva.

De câte ori ajungeam la Stela și când deschideam poarta casei era ca și cum cortina de teatru se ridica de la sine, urmau regulile de rigoare scenă după scenă, de-acum știam că trebuie să-mi las sandalele în curte, florile, mâncarea la fel, nimic nu trecea de ușa casei necontrolat, iar Gabriel nu era un simplu sufleor, și el era obligat să urce pe scenă de câte ori rămâneam fără aer și-mi uitam replica. De câte ori treceam această graniță începea altă etapă, o eră nouă, mulți din pilonii existențiali de referință aici au luat naștere, în această curte. De la ea din curte începea numărătoarea anilor, viața mea aici se năștea. Doamne ferește să fi avut vreo dorință și să afle că abia atunci își ascuțea colții, iar eu brusc mă transformam într-o actriță de pantomimă care doar prin gesturi mai reușea să comunice.

Stela mă găsea oriunde, îmi adulmeca urma ca un rechin sângele în apă, pesemne că și eu lăsam urma pe covoarele ei, câteva picături de sânge menite să o aducă exact lângă mine sau sporii tristeții pe care-i mirosea cu cel mai eficace fler posibil . Nu știu cum făcea, îmi amintesc că am ieșit în părculețul aflat la câteva zeci de metri de casă, casa nu avea nicio vizibilitatea spre parc, nu-i spusesem unde mă duc, doar dispărusem, stăteam pe o bancă, și efectiv a ieșit dintr-un tufiș. Poate părea o exagerare, o minciună pescărească, dar chiar așa s-a întâmplat. Era evident supărată că nu-i spusesem unde mă duc, că nu știu zona și chiar în fața băncii pe care stăteam locuia un violator recent eliberat, se gândea, mi-a spus fără să clipească, că poate auzisem și eu și-l căutam. În fond, era doar geloasă pe impertinența mea de-a pleca fără să o anunț, nu-mi permiteam acest lux. Ea era un fel de zeu făuritor care-l înlănțuia pe Prometeu, pentru că și eu furasem fără să vreau adevărul despre ea și caracterul ei infect și-i era frică să-l spun oamenilor, de aceea orice ieșire a mea în public trebuia supervizată, să știe unde mă duc, ce fac și mai ales cu cine vorbesc, să nu dau din focul meu și altora.

Casa în care locuiam putea fi numită ca după un film, Casa triadei, pentru că fiecare avea camera lui. Eu și Gabriel nu eram decât doi frați orfani care, paradoxal, veniți la părinți eram mai mult fugiți de acasă. Fiecare avea lumea lui, la el se auzea muzică, la mine domnea liniștea, la el intrau amici, dar cu atenție, Gabriel mereu le spunea: Doarme mama! În fond el nu avea voie să aducă pe cineva în vizită, la mine nimeni, la el intra iubite, la mine pisica, și tot așa, pe de-o parte cât de cât sunet, mișcare, viață, pe de altă parte liniște, într-o balansare tot împotriva mea ceea ce a stârnit și mai mult ura Stele. Cum de la mine nu se aude nimic, că am probleme serioase, dacă nu mă aude nici vorbind la telefon, pesemne că-și petrece mult timp cu urechea lipită. Dar, surpriză, într-o zi mi-a adus un cadou: O să-ți placă, mamă, e un halat de casă. Da, era un capot înflorat, lung și foarte larg, fără cordon. M-a rugat să-l port cât stau acolo că mai vine lume în curte sau mă văd vecinii peste gard și să nu o fac de râs. Vorba soră-mii, nici să duc gunoiul nu aș fi ieșit așa îmbrăcată, dar acolo l-am folosit spre mare ei satisfacție, care de câte ori mă vedea îmi spunea ce bine îmi stă în acel sac fără noimă. Numai că Gabriel auzise discuția și într-o zi mi-a adus un cordon tot de pe la halatele ei, pentru că da, urma să mă uniformizeze și pe mine după chipul și asemănarea ei. Cum mi-am prins cordonul pe talie corpul meu a luat forma reală și atunci nu i-a mai plăcut cum îmi vine: Dragă, aici nu se poartă așa! Și de multe ori îi spuneam lui Gabriel că Louis Vuitton ar invidia-o la câte idei despre modă are, cert era că nu trebuia să aduc modificări după gustul meu ci totul trebuia să fie pe al ei dacă voiam să am o viață calmă, oricum cordonul a dispărut ca printr-o minune a doua zi, probabil că pisicile l-au dus undeva peste gard, a motivat ea fără să clipească.

Îmi amintesc altădată, era o zi de vară, caldă, stăteam toți, de-acum 6, sub bolta viței de vie, copilul se ducea la fiecare și se juca, făcând masaj cu palmele sau pumnii cum văzuse la televizor și când mi-a venit rândul la joacă Stela striga de undeva din fundul curții, chiar mă miram cum reușise să vadă: Dă-i, mamă! Dă-i! Și brusc cuvintele ei au fost mai tari decât pălmuțele copilul. Sau altădată când cel mic mânca ciocolată: Dragă, îți face diabet! Diabetul era, se pare, al meu, al ei în niciun caz.

Viața aici se desfășura între grotesc și vulgar, perfid și ipocrit, fără vreo urmă de bucurie, corpul îl aveam plin de ace toată ziua și chiar dacă seara înainte de culcare mai scoteam din ele, a doua zi Stela înfigea altele, eram ca pernuța de croitorie, mereu plină. Învățasem să-mi inhib micile grimase sau zâmbete pentru că auzeam din te miri ce colț: De ce râzi, dragă?! Iar eu trebuia să-mi justific starea bună, și ea completa: Lasă că vezi tu!

Nu mi-a fost greu să-nvăț să nu fiu eu, a fost din inerție. Copiam din mers ca broaștele râioase culoarea mâlul în care mă ascundeam și mă identificam foarte bine cu mediul în care trăiam, nici eu nu mai puteam fi văzută așa ușor. O auzeam de multe ori cum mă striga disperată și cum iar îndrăznisem să nu-i spun unde sunt, dar eu eram tot una cu zidurile camerei mele în care încăpea toată lumea de afară sau cel puțin tot ce aveam nevoie, mă lipisem de ele și de foi într-un tot comun. În clipa când a apăsat tare și cu mult zgomot pe clanță, probabil necăjită că nu mă găsise, de ciudată nici nu m-a văzut că eram la fereastră în capotul de la ea, larg, imens, totuna cu draperia. Să nu te bazezi niciodată pe arma ta, oricând te poate părăsi când intră pe altă mână!, îmi spuneam în gând, aranjându-mi cu delicatețe cutele capotului care mă scăpaseră de la sperjur. A plecat trântind ușa, iar eu am răsuflat ușurată de noroc și deodată niște aripi imense mi-au izbucnit de sub piele, în clipa aceea am fost capabilă de zbor.

(sursa foto: pinterest.com)