Florica Patan 
Și câte locuri sunt în lumea asta
aleg doar unul, las pe celelalte
chiar de-s odihnă, popas de ființare
și n-aș greși să fiu
tot eu, pe rând, în toate,
dar curcubeie
aici mi-s stelele în iarbă,
visând sub somnolența pădurilor deschise
noi portative de lumină – cheie…
Și zi de zi, urcând o scară
ce-nșurubează forme
cu răsuflări celeste
mă recunoaște zarea după zâmbet
– veșmânt al clipelor senine –
și chiar de
n-am caleașcă de argint în poartă,
eu știu că universul
iacint și inimă cuprinde.
Nu-i loc greșit să intri
într-o biserică de lemn,
la Vingard,
să te închini la secular altar, ca bunii,
s-asculți frunzișul foșnind istorii,
manuscrise,
cânturi
în filamente aurii de soare
ce duc în case prin ochii de fereastră vise.
