Alex – Când nu te-mpaci cu lucrurile

Ieşi din viaţa mea! – 27

Alex Ţone nu s-a împăcat nicio clipă cu vinovăţia soţiei lui. Lucrurile păreau foarte clare, atâţia martori relataseră aceleaşi fapte, iar Denisa îşi recunoscuse vina, dar el era convins că era o eroare. Sigur accidentul nu se întâmplase cum îl descriau martorii, depoziţiile lor prea păreau trase la indigo. Habar n-aveau ce spun. Erau nişte oameni simpli, tot respectul pentru vieţile lor, dar trăiseră până atunci în văgăuna lor de munte fără să aibă de-a face cu poliţia, cu televiziunile, cu ziariştii şi, când aceştia au năvălit peste ei, s-au simţit năuciţi şi au spus ce le-a venit la gură. Sau ce li s-a sugerat să spună. Sau repetau ce discutaseră între ei mai înainte. Accidentul trebuia să aibă o altă explicaţie. Poliţistul se va fi gândit că lucrurile se petrecuseră într-un anume fel, iar ceilalţi, ca nişte martori cumsecade, nu-l puteau contrazice, doar poliţistul avea experienţă. Însă Alex Ţone îşi învăţase soţia să conducă atât de bine, încât era convins că n-ar fi făcut nicio greşeală, chiar şi adormită. N-avea cum să uite să tragă frâna de mână, aşa cum n-avea cum să uite să respire!

A luat toate mărturiile la puricat. În fapt, în acea dimineaţă, femeia de la bar, o chema Alexandrina Puşcariu, pierdea vremea urmărind serialul ei preferat, „Tânăr şi neliniştit”, probabil episodul patru mii şi ceva. Nu observase maşina oprită în faţa bodegii. Prin urmare, nu ştia cum o lăsase şoferiţa. Asta în cazul în care ar fi ştiut ce-i aceea o frână de mână. Nu ştia nici ce marcă era maşina, în viaţa ei văzuse mai multe maşini în filme decât în realitate. Când Denisa a intrat val-vârtej căutând o toaletă, i-a arătat cu mâna la dreapta, n-a privit-o, n-ar fi putut spune dacă-i tânără sau bătrână, înaltă sau scundă, nici măcar cum era îmbrăcată, n-o privise nici măcar cu coada ochiului, auzise doar vocea. Una de femeie, care părea tânără. Ce-a făcut ea acolo, la budă, nu ştia, dar nu era mare lucru să-şi închipuie, ea nu mai inspectase buda aia de aproape un an, poate chiar un an, se ţine până acasă, să fie iertată, nu suportă mirosul peşti… peşti…

• Pestilenţial, a sugerat Alex Ţone.

• Exact, exclamă Alexandrina Puşcariu, uitasem cuvântul.

Era fericită că fusese salvată, bărbatul ăsta nu numai că era citit, dar era şi de treabă. Cum să nu-l ajuţi? Să continue:

Denisa sau cum o va fi chemat nu era decât încă un turist dintre puţinii care opresc la bodegă doar să caute o toaletă şi nu se gândesc să cumpere după aceea măcar un pachet de biscuiţi sau de ţigări, să-şi facă şi ea vânzare. Îi detesta pe toţi. Le-ar fi interzis tuturor să mai oprească. Dar patronul bodegii, unchiul ei, o obligase să-i primească pe toţi care căutau buda, să fim ospitalieri, spunea, aşa or să vină şi altădată şi-or să bea şi să mănânce atunci. Alexandrina nu-şi amintea să-l fi văzut pe vreunul revenind, admitea însă că e posibil să fi fost, ea nu prea avea ţinere de minte şi dacă niciunul nu se arăta fericit de revederea cu ea, însemna că era ca şi cum ar fi venit prima oară. Ca să nu mai spună că şi pe aceştia îi număra pe degetele mâinilor într-o săptămână, drumul din faţa bodegii nu ducea nicăieri, satul era departe, iar el, drumul, fusese asfaltat de vreo jumătate de veac doar să aducă lumea pentru priveliştea care îţi tăia respiraţia. Atât. Câţi mai cad azi pe gânduri când văd un peisaj care-ţi taie respiraţia, cu prăpăstii, păduri şi, pe versantul opus, stânci golaşe pe care străluceşte zăpada până la sfârşit de iunie? Drumul se umpluse de gropi de ani buni, dar primăria nici nu se gândea să-l asfalteze din nou, era mai mare nevoie de bani prin alte părţi. Dacă n-ar fi fost bărbaţii satului care veneau cam toată ziua să bea, fericiţi că femeilor lor le era lene să urce drumul până acolo să-i strângă acasă, bodega ar fi dat faliment. Nu supăra pe nimeni numărul mic al turiştilor care veneau, priveau şi apoi nu mai aveau unde să se ducă. Vara, o bere măcar îşi luau.

Când a început tămbălăul, Alexandrina Puşcariu s-a întrerupt din urmărirea serialului, oricum mai erau doar vreo cinci minute. Se speriase de explozie, dar şi mai mult ardea de curiozitate să vadă ce s-a întâmplat. Avea ce să povestească la întoarcerea în sat, ba chiar era convinsă că va avea ce povesti zile în şir. Abia atunci a văzut-o pe Denisa, cu pălăriuţa ei fistichie, n-o observase când intrase la toaletă şi nici când ieşise din bodegă. S-a mirat cât e de tânără. I se părea şi frumoasă. S-a gândit că în viaţa ei n-o să ajungă să arate ca ea, nu doar pentru că hainele îi veneau turnate. Avea însă un aer care i-a făcut-o pe loc antipatică. Orăşencele astea pline de bani şi fără doar şi poate şi de ifose!

Părea o copilă pe lângă Alexandrina. Dar elegantă. Lăsase în urma ei, la trecerea prin bodegă, o boare de iasomie, Alexandrina abia atunci îşi dădu seama că parfumul o intrigase din prima clipă. Era trecut de zece dimineaţa, soarele începea să ardă pe cer şi fătuca asta care intrase în prăvălia ei pentru că făcea pe ea mirosea ca o floare. Niciodată ea n-avea să miroasă ca o floare. Şi se parfuma doar când mergea să danseze la cămin, trecuse cam mult de când se dusese ultima oară. Ar fi vrut, dar căminul se închisese, devenise depozit şi ultima oară când dansase fusese la nunta unui verişor, trecuseră vreo doi ani. Nici nunţi nu se mai făceau în sat, mergeau la oraş, unde restaurantele pregăteau de toate şi nimeni nu-şi mai bătea capul cu întinsul meselor. Dar, de fapt toţi erau însuraţi şi prea puţini în aşteptare, ca ea, iar aşteptarea asta părea să nu se mai termine.

Şi pe deasupra fătuca mai conducea şi o maşină. Femeile care conduc maşini sunt periculoase, decretase ea cu ani în urmă, nu vor să depindă de nimeni, nu se supun vorbei bărbatului şi răstoarnă legile aşa cum le ştie ea. Sunt în stare de orice. E bine să te fereşti de ele. Ea nu s-a ferit la timp şi una dintr-astea i-a furat pe vremuri iubitul care era atât de prost, încât n-a rezistat să nu se dea cu maşina. S-a dat şi s-a tot dat, dar tot a rămas cu buza umflată, femeia găsise altul care avea o maşină şi mai bună. Însă a rămas şi ea, Alexandrina, cu buza umflată.

Denisa, despre care nu ştia c-o cheamă Denisa, era tânără, frumoasă, dar trebuia să te fereşti de ea. Şi pe deasupra mai începuse şi să bocească din senin strigând „Copilaşul meu!”. Alexandrinei i se părea aiurea să hohoteşti după o maşină în flăcări.

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)