Ramona Müller 
În Munţii Frunţii există un loc aparte, o vale sălbatică plină de legende şi mister. Traseul a fost creat în perioada când s-a construit barajul de la Vidraru. Amenajările hidrotehnice efectuate au direcţionat apa râului Valea lui Stan printr-un tunel ca să ajungă în Lacul Vidraru şi nu în aval, potrivit cursului său natural.
De pe Transfăgărăşan înspre Curtea de Argeş – Baraj Vidraru, în prima curbă ac de păr este începutul traseului Valea lui Stan. Un panou informativ şi o troiţă sunt elementele după care ne ghidăm. Ne fură paşii o potecă destul de abruptă, pentru a realiza după 10 minute că nu acela era traseul iniţial. Mai încercăm o dată. Din albia râului pe partea stângă ocolim construcţia hidrotehnică conform punctului roşu care indică drumul corect. Urcăm câteva scoabe prinse chiar de pereţii din beton. Apare şi panglica de apă şerpuitoare.
Urmărim timp de aproape o oră poteca prin pădure, ce se desfăşoară în lungul albiei râului. Scările şi treptele refăcute recent ne facilitează traversarea râului dintr-o parte în alta. Totul pare un spectacol al Naturii. Căderi de apă mai mari sau mici, stânci verticale, ochiuri de apă în marmite încântă văzul şi dezmiardă simţurile. Scoabele şi balustradele ne oferă siguranţa paşilor. Bolovani imenşi par zaruri rostogolite în joacă de fiinţe mitologice. Printre pereţi de stâncă, firul văii etalează vegetaţie, apă şi stâncărie. Labirintul de scări ba te urcă direct pe vertical, ba te coboară în coasta peretelui, ba te invită să te opreşti o clipă pentru a admira frumuseţea peisajului.
La un moment dat, apa îşi croieşte drum printr-un culoar foarte îngust. În această zonă trebuie părăsit cursul apei şi, astfel, facem un ocol pe partea stângă. În faţa ochilor ne apare prima scară. E lungă tare şi foarte subţire, cel puţin aşa mi se pare. Scara metalică urcă prin pădure peste o stâncă. Următoarea scară, mult mai înclinată, ne conduce la o cascadă ce vine de pe o văiugă secundară. Străbatem o serpentină, apoi poteca merge oarecum pe curba de nivel. Urmează apoi coborârea, tot pe scări scheletice ce îşi schimbă mereu direcţia şi panta.
Trecem pe malul celălalt, unde este amenajat un loc de popas, cu o măsuţă şi băncuţe în jur. Pe un copac, un afiş ne avertizează că regiunea este circulată de urşi. Peisajul continuă în aceeaşi notă: apa grăbită, lăcuşoare şi pietre bine limpezite. Până ajungem într-o zonă cu adevărat spectaculoasă. Două cascade mari îşi prăvălesc torenţii spre neuitarea stâncilor. Un podeţ care te trece valea fix pe deasupra pragului dintre cele două căderi de apă constituie elementul central al sectorului pe care îl străbatem. Înălţimea la care mă aflu îmi face inima să palpite. Pe sub platforma îngustă o anacondă fluvială îşi călătoreşte sufletul prin susurul clipelor. În sus, o cascadă. În jos, altă cascadă. După podeţ silueta unei scări roşii parcă nu se mai termină. Pe cealaltă parte a văii, scara se înalţă aproape 10 metri. Adrenalina îmi face cu ochiul. Primul sector este vertical, eşti una cu peretele de stâncă. Apoi panta se mai domoleşte şi ajungem într-o zonă cu balustrade. Revenim pe firul apei şi o bună bucată de timp mergem paralel cu acesta. Ajungem într-un areal cu un specific aparte. Un lac de marmită se desfăşoară în faţa ochilor noştri, ca din alte vremuri de poveste. Trebuie să îl ocolim urcând câteva scoabe deasupra apei. Mă proptesc bine în cabluri la fiecare mişcare, ca nu cumva să fac vreun bâldâbâc. Efectul magic al peisajului te îmbină să priveşti în dreapta, în stânga, oriunde. Urmează iarăşi o scară, ca o liană roşie. O ultimă privire în jos. E uimitor cum, într-un spaţiu atât de mic, Dumnezeu a pus atâtea minunăţii. Altă scară mare, altă pantă accentuată. Efortul îşi spune cuvântul. Panta se mai domoleşte. Am câştigat rapid în altitudine. Urmează o porţiune de bolovani exact prin albia râului. Uneori, pietrele devin alunecoase. Stânci uriaşe îşi deschid surâsul de piatră printre felii de cer.
Marcajul ne duce iarăşi într-o zonă abruptă şi accidentată. Observ o scară, dar nu reuşesc să îmi dau seama pe unde se continuă traseul. Succesiuni de cascade şi stânci. Ajungem într-un sector de chei! Altă distracţie. În urma noastră se adună lume de diferite vârste. Culoarul îngust este inundabil. Hopa sus, pe scoabe. Urmează o traversare lungă de vreo 200 de metri deasupra apei. Sunt prima în fruntea coloanei. Mă simt ca un cercetaş. Muşchii braţelor strivesc cablurile superioare. Câteodată privesc înapoi. Un lanţ uman suspendat se înşiră în urma mea. Tot am senzaţia că după vreo stâncă ar apărea Mărgelatu călare pe un armăsar. Ajung la capătul cheilor. Cobor repede şi fac câteva fotografii. Distracţia continuă în peisajul impunător şi surprinzător. Ocolim o cascadă şi urcăm din nou. După alte zeci de minute bune, valea se lărgeşte, ajungem la un stăvilar unde spectaculozitatea traseului ia sfârşit. Ne îndreptăm spre Poiana Călugăriţa, o zonă deschisă, unde facem popas pentru hidratare şi mâncare. Părăsim cu greu acest loc şi ne îndreptăm spre capăt, de unde intrăm în pădure. De aici începe partea a doua a traseului, cel de reîntoarcere. Poteca ne duce într-un drum forestier, care ne scoate în cale un canton şi fosta Cabană Călugăriţa. Ruinele seamănă cu fostele tabere de pionieri de pe vremea comunismului. Ajungem la o intersecţie aflată chiar pe malul lacului Vidraru.
Trecem peste un pod de unde se poate observa, ca punct final de atracţie, o cascadă ce se varsă direct în Lacul Vidraru. La final parcurgem tunelul care ne duce înapoi la nebunia gri şi aglomeraţia specifică barajului. Admirăm un timp construcţia impresionantă, după care pornim pe Transfăgărăşan în locul de unde am început traseul. Printre serpentinele mândre am timp să rumeg intensitatea unui circuit cu adevărat remarcabil. Traseul îşi are gradul său de risc şi periculozitate. Dar este probabil cel mai spectaculos traseu montan care poate fi parcurs în România. Lacrimile-cascadă deseori îşi caută făgaşul către liniştea interioară. Dincolo de zâmbete, drumul nostru prin viaţă curge din amonte în aval, sedimentând frustrări şi bucurii, speranţe şi deznădejdi, emoţii şi împliniri. Uneori e timpul de verde crud, alteori e vremea griului urban. Urcăm şi coborâm scări susţinându-ne unul pe altul sau căutând echilibrul în propriile resurse.
Valea lui Stan are povestea ei.
A fost ca un pariu, ca un rămășag, născut între oameni de același fel. Cine e cel mai tare? Până la urmă Stan a fost, care deși nu avea nevoie, s-a prins cu încă unu’ că o să fure aurul habsburgilor, neam nemțesc, lacom. Aur mult, devenit imperial peste noapte, de la popoare înglobate…dar nu îl interesa pe Stan acest lucru. El vroia să fie celebru, la drumul mare, cu ceata lui. A dat lovitura vieții lui, la trecătoarea Turnului.
Când era copil, oamenii s-au speriat de el. S-a rănit într-un ciob, iar din rană i-a curs sânge negru. Oamenii au zis că e sânge de drac și îl cam ocoleau. Stan în schimb, s-a făcut din ce în ce mai frumos și mai voinic. Avea două ibovnice la Sibiu și una la Cluj. Îi plăceau unguroaicele și săsoaicele, umbla în iatacul doamnelor baronese seară de seară, răscolind sângele bleg al grofilor.
La Turnu’ a rupt din doi ofițeri deodată. Se zicea că un ofițer din armata imperiilor, și-ar fi bătut joc de mama lui…căuta doar ofițeri, pe care îi punea să danseze în pielea goală, în jurul focului. La sfârșit, ce mai conta?! Acolo la Turnu’, sabia zbura în jurul lui, iar sângele negru îi curgea din nări, fără să își dea seama… caii săreau în jur, prinși în hamuri…
Iubea cu patimă și el pe cineva. Ileana, din zona Motrului. Olteancă şi ea, îl refuzase, auzind de la cineva din zona Vâlcei de apucăturile haiducului. De-atunci, când nu prăda și nu “iubea”, umbla pe văi, printre stânci. Aur era mult în trăsură, atât de mult încât nu l-au putut duce pe tot. A mai și rămas, acolo lângă imperialii îngroziți.
În locul unde au dus aurul, era casa lui. Cascadă lângă lac, lac lângă cascadă, iar sub fiecare piatră era aur furat de el. Era și locul unde se jelea după Ileana. Se zice, că de atâta băutură, după ce a dat lovitura vieții, s-a apucat de plâns după Ileana, iar hainele și le-a rupt de pe el. Cuțitul a început să îi cresteze pielea, iar sângele a șiroit bucuros din vene. Sânge negru, de drac! A început să curgă, formând alte și alte cascade, astupând banii Stan-ului, înghițit și el de ape negre – Defileul Valea Lui Stan…
