Femeia la 40 de ani

Facem greșeala de a-i citi, dintre nou-veniții în literatură, numai pe cei recomandați de cineva cu autoritate sau de… ei înșiși. Apar însă autori talentați care nu au susținători influenți și nici aplombul necesar ca să creeze agitație în jurul lor. O asemenea scriitoare, care riscă să treacă neobservată, deși scrie bine și atrăgător, este Marina Cușa din Constanța. Romanul Întâlnire virtuală, a primit, este adevărat un premiu pentru debut în proză din partea Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, dar tot n-a ajuns în centrul atenției iubitorilor de literatură.

Romanul, scris la persoana întâi, din perspectiva unei femei de aproape patruzeci de ani, cuprinde povestea ei secretă de dragoste cu un bărbat ceva mai în vârstă, cunoscut pe Internet. Ea locuiește la Constanța, este bibliotecară, are un soț și un fiu. El predă desenul la o școală din București (și pictează în timpul liber) și este la rândul lui căsătorit și are doi fii (studenți în Franța).

Femeia își iubește soțul, dar din referirile fugitive la viața conjugală reiese că el nu reprezintă totuși idealul ei de bărbat:

„Acum sunt în bucătărie, unde pregătesc masa de seară pentru fiul meu, care trebuie să apară de la ora de sport (…) dinspre sufragerie vine sonoritatea neplăcută a unui meci de fotbal la care privește soțul meu.”

La bucătărie fiind, sclavă a obligațiilor domestice, ea se lasă transportată de reverii și reflecții. Este evidentă dorința ei de a evada din spațiul existenței de fiecare zi:

„Unei femei de acum o sută de ani din sud-estul Europei i-ar fi luat mult timp prepararea unei astfel de mese. Ar fi trebuit să mulgă vaca sau oile, să fiarbă laptele, să facă mămăliga, să caute în cuibar un ou pe care să-l gătească, după ce, pentru a încălzi vatra, ar fi trebuit să taie niște lemne.”

Noua doamnă Emma Bovary, pe nume Silvia, își semnează mesajele către bărbatul misterios „Eva Montego”. Aflată de mult în așteptarea unei mari iubiri, ea simte că renaște citind răspunsurile pline de tandrețe primite de la el. Pline, de fapt, mai degrabă de o retorică a tandreții, armă sofisticată folosită de mulți bărbați (cultivați) la vânătoarea de femei. Andrei, partenerul virtual al Silviei, cu toată delicatețea lui, este și el un bărbat, ceea ce înseamnă un Cătălin, nu un Hyperion. Dar Silvia și-l imaginează așa cum ar vrea ea să fie și exultă:

„Nu-mi venea să cred că putusem întâlni printre miile de indivizi ce tăifăsuiesc pe Internet unul cu adevărat inteligent, înzestrat cu finețe sufletească și în plus cu darul cuvântului. I-am răspuns imediat într-o stare euforică, în timp ce degetele îmi tremurau pe tastatură…”

După ce se întâlnește propriu-zis cu Andrei și se plimbă cu el pe malul mării și prin parcuri, Silvia se simte vag, indefinibil dezamăgită, deși el arată și se poartă exact așa cum își dorea ea. Poate că însăși trecerea de la virtualitate la realitate, indiferent la ce realitate, este în esența ei dezamăgitoare.

În aceeași perioadă Silvia trăiește episodul stingerii din viață a tatălui ei. Acesta, cândva excesiv de autoritar și irascibil, devine un personaj senin și binevoitor. Silvia se obișnuiește cu greu cu zâmbetul lui straniu, care anunță sfârșitul. Această secvență din roman este scrisă impecabil și are o valoare de sine stătătoare, astfel încât ar putea fi decupată și inclusă într-o antologie de proză scurtă.

Având posibilitatea să-și schimbe viața (poate tocmai pentru că are o asemenea posibilitate), Silvia îi redescoperă pe soțul ei, Dan, și pe fiul lor, Sergiu și renunță la povestea de dragoste. Spre deosebire de eroina lui Flaubert, ea nu devine dependentă de acel altceva misterios care le fascinează pe femeile mature. Explicația constă în faptul că dispune de resurse proprii pentru a se bucura de viață. Nu este vorba numai căldura și siguranța pe care i le oferă familia, ci și de un dar al ei de a trăi cu voluptate fiecare moment al zilei:

„Pun pe foc ibricul cu apă pentru cafea, iar mirosul aromat al acesteia se amestecă îmbietor cu cel al pâinii prăjite, din care voi prepara câteva tartine cu miere și unt. Sorb din băutura fierbinte în timp ce-mi arunc ochii pe geam, peste aglomerarea de acoperișuri terasate ce se întind până departe, spre marea sesizabilă acum, când strălucește ca o oglindă, altfel confundându-se de la această distanță cu cerul.”

Romanul se remarcă printr-o demnitate stilistică, rar întâlnită la autorii de azi. Marina Cușa scrie clar, nuanțat, fără să-și artistizeze ostentativ textul. Uneori se exprimă, dimpotrivă, ca o școlăriță timidă, oarecum oficial (iar asemenea pasaje ar trebui rescrise la o eventuală reeditare a cărții). Subtil, fără a fi abisal, sincer fără a ajunge la mărturisiri zguduitoare, romanul Întâlnire virtuală interesează și place. Ar putea fi oricând tradus sau ecranizat.

Marina Cușa, Întâlnire virtuală, roman, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2012 (ilustrație copertă: Cazinoul, pictură de Gabi Stratulat ). 174 pag.

(Text apărut în România literară nr. 24/ 2015)