Carmen Sorescu 
Îmi place să cred că viața e o haină pe care am primit-o în dar, uneori dacă nu-mi vine bine o duc la croitor s-o modific după corpul meu, ajustările nu se văd, sunt bine ascunse sub tiv, alteori scamele, ațele rămân pe-afară deranjante, și, prin urmare, dacă slăbesc merg la croitor să mai taie din ea, dacă mă îngraș, să mai adauge material, dar voi continua s-o port, strâmtă sau peticită, nu am alta. Părinții nu îmi mai pot da alta, iar pe Dumnezeu nu contez.
Spărtura între mine și Stela nu s-a lipit niciodată, nici măcar prin tăcere. Tăcerea în acest caz nu era o pastă rezultată din trecerea timpului și care odată cu succedarea anilor se topea frumos pe răni vindecând, tăcerea era de fapt un dispozitiv de indus în eroare, acea bandă adezivă mieroasă de prins muște. Dar știe cineva care e prețul tăcerii? Sună patetic, aproape neelevat, irelevant, într-un fel meschin să-mi vină întrebarea asta siropoasă și s-o arunc fără răspuns. De multe ori am stat în camera mea în liniște deplină, am respirat în același timp cu porii zidurilor, am transpirat și am prins igrasie la fel ca ei, aproape mereu am fost corp comun. Așa cum dorm îndrăgostiții, cu mâinile și picioarele încâlcite, doar cu capetele date de-o parte să poată lua aer, ca un trunchi comun, nici eu nu mă vedeam cum eram înfășurată din cearșaful alb al pereților. Nu țineam neapărat, dar a fost un proces natural, așa cum lăcusta într-un lan de grâu copt ia culoarea lui și se roade, roade din peisajul atotcuprinzător fără s-o vadă nimeni, eu pe de-o parte aveam pereții, foile, cărțile, lenjeria de pat, și la fel, frământam, măcinam din stomac, din minte, din hârtii până nu mă mai deosebeam. Și nu știam de ce-mi era frică mai mult, de ce era dincolo sau dincoace de ușă. La un moment dat se auzea doar un șuierat, nu știai clar de unde vine, nu puteai identifica cu degetul. Totul era un amestec letargic, mutual, de viață și moarte: labirinturi, vene, personaje, coperte, mâini, dușumea, tavan, ferestre, ochi. Nu semăna deloc a închisoare, dimpotrivă, îmi imaginam că așa este îngropat un om de viu, când este doar în comoție cerebrală și medicul îl declară mort, apoi este îngropat, iar după o vreme dacă e dezgropat să-i fie mutate osemintele e găsit răvășit.
*
-De ce șoptești?
-Nu știu, să nu vă deranjez.
-Aaa, oricum închidea, era bine, încă nu ninsese, vremea era bună.
*
Cât aș încerca să scriu despre diavolul care postește cuvintele mă părăsesc și rămân singură doar cu țigara aprinsă, mă ridic de la masă și privesc pe balcon, vântul bate aleatoriu, stânga, dreapta, pare mai mult un vârtej, un stol de rațe sălbatice se vede undeva mai departe, cred că așa se întâmplă acum nu pot ordona cronologic întâmplările cu Stela pentru că-mi vin haotic din toate părțile, ca și cum ar striga, scrie și despre noi, scrie și despre noi, cumva dezleagă-ne, ia-ne cu tine. Din cauza aceasta am tot scris, sunt pe această barcă și multe amintiri naufragiate mă strigă, nu le pot selecta, așa că voi lua cum apuc. Cam cum se întâmplă pe timp de calamitate nu mai stai să selectezi, salvezi ce-ți pică în mână. Sunt convinsă că și diavolii privesc ce privesc eu, doar că nu le pasă, barca ar lua apă dacă ar salva pe careva și unde să mai pui câteva suflete când barca lor e plină de daruri, pepeni, cutii de nes.
Contrar Stelei, era soțul ei, care cât era ziua de mare stătea numai afară. Gelu era preocupat de treburi, făcea totul la milimetru, fusese desenator tehnic dar acum era la pensie, nu vorbea cu nimeni, trecea pe lângă tine ca și cum nu existam, era în lumea lui. La masă tăcea, dacă era întrebat spunea câteva cuvinte, vorbea foarte frumos și mai ales încet, uneori aveam impresia că-și mișcă buzele și chiar vorbea ușor cu cineva imaginar sau cu sine, doar astea două entități îl băgau în seamă. Era mereu singur, nu avea amici, nu se ducea nicăieri și nu venea nimeni la el, avea un aer sobru, gol, auster, de călugăr. La fel era și magazia lui în care își ținea lucrurile, foarte ordonată, dar netencuită, pereții erau adevărate biblioteci, în cărămizi erau prinse în cuie tot felul de patente, clești, bomfaiere, fierăstraie etc. Desigur că ar fi putut oricând să finiseze camera, era o nimica toată pe lângă alte construcții pe care le făcea, dar cred că-i plăcea așa, era vorba de stratul acela fin care-i lipsea și lui, acel strat fin care-l făcea să fie în rândul lumii, tencuială de care nu-i păsa. În magazia lui era el însuși, nefinisat, neprelucrat pentru ochii lumii, tocmai de aceea zi lumină își făcea de lucru acolo. Uneori îi plăcea să-mi citească ziarele, dacă mă așezam și eu la masa din curte abia aștepta. Cum mă așezam începea începea cu titlurile mari, fără să mă privească, ca și cum eu ar fi trebuit să știu ce se întâmplă în lume, chiar îmi sublinia anumite cuvinte care-i păreau lui că m-ar interesa, făcea o selecție mai ales după locurile pe unde mergeam sau despre meseria mea, el era doar un transmițător, un difuzor pus acolo la masă gata oricând să spună știrile, nu citea pentru el ca informație pur și simplu, cred că-i plăcea că reacționez, că-i povesteam ceva în legătură cu subiectul. De foarte puține ori mă întreba: Ce părere ai? Și mă simțeam la fel ca școală când profesorul citește lecția și apoi întreabă, iar eu nu doar că trebuia să răspund ci trebuia să răspund perfect, de 10. Apoi tăcea, minute în șir, tăcerea cu el avea altfel de aliaj, hrănea, ne uitam amândoi după un fluture sau după vreo albină, urmăream o vreme insecta după care reveneam în corpuri liniștiți. Desigur că Stela nu suporta nici situația asta și de câte ori ne vedea ne striga când pe unul sau altul sub un pretext caracteristic, mediocru, de cele mai multe ori voia un paracetamol de la mine că ale ei se terminaseră sau îl chema pe Gelu să se uite la o chiuvetă care, chipurile se stricase, dar după o simplă analiză se observa că era în perfectă stare de funcționare, dar toate astea, numai să nu stăm de vorbă. Dacă Gelu amâna și-i spunea să aibă răbdare sau refuza și spunea să lase pe a doua zi ea începea să preseze, să anticipeze diverse apocalipse care ar fi avut originea în chiuvetă.
Legea entropiei este peste tot, moleculele tăcerii ne solidificau dar cum arunca Stela cuvinte prin aer totul era deranjat, dezordinea se instala, ne despărțea. Era ceva bun în această rupere bruscă, pe mine una mă făcea să-mi pară rău că ne era întreruptă discuția și în ciuda acestei desprinderii ne apropiam. Așa s-a făcut că ani de zile cât a încercat să ne separe mai mult ne-a apropiat. Și-l auzeam pe Gelu cum întreba de mine unde sunt, mă căuta pentru că Stela ne întrerupsese și trebuia să-și termine șirul povestirilor.
Întotdeauna diavolii vor cireașa de pe tort, sună destul de bine ca maximă, numai că la o zi de naștere a mea chiar așa s-a întâmplat. Îmi cumpărasem un tort de ciocolată, pe care de altfel, Stela mi l-a tăiat sub motiv că eu nu știu, că trebuie tăiat după niște reguli numai de ea știute, și-n timp ce înfigea cuțitul în tort, nu știu de ce, dar simt parcă și azi tăietura adâncă și precisă mai ales a gestului: Aaa, cireașa, o mănânc eu, că eu sunt bătrână. Gabriel a zis, vezi că e nu e tortul tău și ea a răspuns: Lasă, mamă, că vă luați altul, eu sunt bătrână. Și azi port în cu mine acest bâzâit de muscă: Sunt bătrână! Sunt bătrână! Se zbate în capul meu la fel cum se zbate insecta prinsă în abajurul unui bec aprins. Altădată, l-a trimis pe Gelu să aducă un pepene din beci, l-a tăiat el, ea nu tăia decât torturi, și a tăiat 5 felii, mai rămase jumătate întreagă și un miez frumos proeminent ieșea din inima fructului. Copilul a pus mâna să-l rupă și Stela l-a lovit peste mâna: Nu e voie, se supără Gelu. Da, ea avea și acest mare talent de a da vina pe oricine, în fața copilului, Gelu era acel om tot în vârstă care nu trebuia nici el supărat, și care culmea era mai rău decât ea, voia să-i mănânce fructul oprit. După câteva minute Stela s-a așezat la masă și a rupt fără nicio remușcare miezul și l-a savurat în fața copilului care se uita stupefiat. Diavolii vor întotdeauna ce e mai bun! Iar mantra Sfântului Augustin: Ubique totus e ciobită.
Într-un an de Sfânta Maria, era un 15 august călduros, plin de flori, albine, zumzăit, Stela, care auzea totul din toate colțurile cu ale ei pavilioane de urechi imense întinse peste toată casa m-a auzit că vreau să cumpăr un tort să-l avem la masa de prânz pentru că mă chemă și Maria, și chiar în clipa când am ieșit pe ușă a strigat de pe scări: Să nu iei tort că azi nu se spune La mulți ani, să nu vii cu tort azi la mine în curte. Am rămas cu aerul neexpirat. Atât. Dar nu era prima dată când treceam prin astfel de momente, începusem să mă obișnuiesc cu acest fel de respirație de câte ori mă duceam acolo. Nu am cumpărat. În schimb, ea s-a dus la o vecină care o invitase la ziua ei, tot Maria și ea, peste tot se auzeau oameni bucuroși, care râdeau, povesteau, numai la noi era liniște de înmormântare, pentru că da, în această zi este înmormântarea Sfintei. Seara a venit în camera mea unde era și telefonul fix și a sunat ruda de la Tulcea să-i spună La mulți ani, era și ruda tot Maria. Numai că mie nu-mi spuse La mulți ani, pentru că la ea în curte nu se spune de ziua asta. Și ce mi-a plăcut e cum putea să-și facă propria ei religie după cum avea interes, pentru că tocmai ce-mi spusese că Maria de la Tulcea are mult teren agricol și trebuia să-i trimită bani sau produse de pe urma rudeniei și cumva era constrânsă de această împrejurare și să se poarte frumos: Ei trebuie să-i spun La mulți ani, vorbea singură în timp ce forma numărul, fără să mă privească, desigur, putea forma de pe mobil din oricare alt loc al casei, dar ce putea fi mai plăcut decât să vină în cavitatea mea lăptoasă și mai ales să aud convorbirea dulce.
Și ca întotdeauna, Dumnezeu iubește oamenii care s-au iubit, mai ales dacă judecăm după: Dumnezeu e iubirea însăși. La moartea lui Gelu am fost acolo, toată ziua mi-am petrecut-o cu el, Stela fiind plecată din oraș, iar probabilitatea ca eu să fiu în anul acela, în luna aceea, în ziua aceea chiar în clipa morții lui era infimă, dar norocul m-a aliniat în conjunctură cu el.
Se întâmplă des, când unii oamenii nu mor până nu au copiii lângă ei, și chiar dacă nu eram copilul biologic, el așa mă simțea, drept pentru care mi-a lăsat moștenire o casă mică, renovată la milimetru, utilată și mobilată în întregime, gata să te muți în ea. Acest gest al soțului ei a amuțit-o pe Stela, dar nu pentru mult timp, pentru că nu după mult timp suna să vând și să-i dau jumătate din ea. Pe mine nu casa în sine mă bucura, nu extrag de zece ani niciun folos, nu e închiriată, pe mine m-a bucurat gestul lui Gelu, tot timpul îmi zic: Ce i-a făcut!
Ar fi trebuit să percep povestea ca o bucurie pentru mine, ca pe o lipsă de griji pentru viitor, dar nicio secundă nu am privit acest lucru ca pe un avantaj material, ci doar ca pe o răzbunare, deși făcută de mâinile altuia, este curios cum mă vindecă mâinile unui om mort, care și acum e cât se poate de viu. Deși Stela trăiește într-o casă mare cu etaj, cu două grădini, nu știu la ce i-ar folosi banii dacă aș vinde casa, probabil că e vorba tot de gestul ei de-a mă băga în concurență fără să vreau, propoziții precum: Nu te pune cu mine, Eu sunt cine sunt, Dragă – eu nu mă compar cu tine, le tot auzisem ani de-a rândul, pesemne că orgoliul era perforat destul de bine și, cu această moștenire, podiumul pe care singură se pusese începea să crape. Tot ce a putut face a fost să depună o plângere pe motiv că locuința este părăsită, neîngrijită și stă să cadă, prin urmare se cere de urgență o expertiză pentru că pune în pericol viața trecătorilor și mai ales se cuvine ca bulina roșie să fie semn distinctiv ca lumea să o poată ocoli. Desigur că mi-am dat seama imediat că bulina roșie însemna un preț mic, caz în care aș fi vrut să vând nu care cumva să mă îmbogățesc sau mai mult, o casă în litigiu nu este obiectul vânzării-cumpărării. Între timp procesul s-a terminat, iar cei 7 mii lei pe care avea să mi-i dea cheltuieli de judecată a spus că sunt chirie retroactivă pentru vizitele în jumătatea ei de casă ani la rând. Stela credea că poate ține adevărul în beci așa cum ținea borcanele de murături, la întuneric și ferite de lumină și mai ales de noi, cei care le-ar fi putut mânca, culmea, în beciul acela în care eu îmi duceam toate cumpărăturile și apoi le încuia, iar la cheie nu aveam acces, beciul era doar al ei. Și tot în acest beci credea că poate păstra și justețea să nu se altereze, eventual cu o etichetă, în funcție de numărul proceselor. Însă adevărul a ieșit la suprafață prin gaura aceea făcută cu grijă de câinele acela ascuns care zace leneș, dar atent, în fiecare dintre noi.
