Carmen Sorescu 
De obicei, îl suna pe Gabriel să-și facă acea datorie sacră de a-l chema pe la ea în vizită, trebuia să fie și ea în rândul lumii, măcar o dată pe an. Dar asta nu era decât un sezon de vânătoare, pentru că da, cum dădea soarele și se înverzea puțin, suna: Sunt bătrână, mamă, mai veniți și voi. Cu acest ritual primăvăratic, ca după perioada abstinenței din timpul iernii, avea să deschidă carnavalul măștilor. Cum puneam mâna pe poartă, mie una îmi cădea masca fericirii, cu acei ochi meniți să perturbe realitatea și să prefacă răutățile în bucurii. Gabriel la fel, avea și el o fizionomie pe care numai acolo o vedeam, un chip nevinovat, un copil inocent dornic de iubire, desigur că Stela simțea asta și avea și ea deja pregătită masca ei, a unei mame sub care zăceau multe fire, dar nu pregătite să ne croșeteze pulovere, mănuși sau fulare, ci fire lipicioase, cu mici ventuze care te lihneau. Îl ispitea mai ales cu prietenii din copilărie care-l așteaptau, dar ajuns acolo, Gabriel afla că aceștia nici măcar nu sunaseră vreodată. Diavolul mereu ademenește cu lucruri care nu-i aparțin! Căci ce i-ar aparține?!
De fiecare dată când Gabriel îi spunea o nemulțumire în legătură cu comportamentul ei, ea ridica pancarta: Sunt bătrână! Așa fac bătrânii, mai uită! Sunt femeie bătrână, așa facem noi! Și, în fața acestei pancarte, nu aveai ce să spui, ca și cum dacă ești bătrân ai tot dreptul să fii rău sau dement. Sunt bătrână, îmi sună în cap ca un imn, pentru că de câte ori Gabriel suna numai asta auzeam, și chiar dacă știam că nu este chiar așa cum spunea, pentru că dacă era în stare să plece în excursii, în Egipt, în Israel, în Grecia sau să facă turul țării cu orele în autocar, bătrânețea ei avea altă cotă. Dar, „când zăpada se războiește cu noroiul tot timpul pierde”. Odată înfășcat și ajuns la ea acasă, nu rămânea decât să fie sfredelit, pe lângă el și eu, sau tot ce-i era lui drag, amici care mai veneau în scurte vizite, la fel, ea nici nu ieșea de supărare, eu nu îndrăzneam să pun de cafea, pentru că nu era nici aragazul meu și nici cafeaua mea și atunci ea, cu un gest dumnezeiesc, îmi dădea dezlegare că pot folosi bucătăria, iar după ce pleca musafirul, cutia cu ecleruri pe care acesta o adusese era numai a ei, în frigiderul ei sfânt de care nimeni nu se atingea.
Cu timpul, am făcut alergie și am lăsat-o pe Stela cu foamea în gât, o alergie normală la fel cum se face de la polen sau de la ambrozie sau de la mugurii de salcie, numai când auzeam cuvintele începeam să mă înroșesc, îmi dezvoltasem un simț foarte straniu, parcă le simțeam cum ajung la mine și mă mutam din loc, ca și când undele sonore să nu intre în pavilionul urechii, dar degeaba, ineficient, mai aveam nevoie de ceva timp să evoluez în acest sens și să blochez, dar estimam că nu eram departe.
Acele de viespe, culmea, nu-și făceau efectul din prima zi, ci peste noapte, după ce veninul pătrundea bine, dimineața locul era umflat și nu exagerez deloc, așa mi s-a întâmplat când m-am lovit de o viespe prin curte, inițial am zis că am scăpat, deși am luat repede un antihistaminic a doua zi tot m-am umflat, pentru Stela nu aveam antihistaminic. Însă am găsit alt remediu pentru a evita interacțiunile primăvăratice, nu m-am mai dus cu el când îl chema. Pur și simplu. Gabriel era obișnuit să merg cu el, îi venea mai ușor să fie cu mine, câțiva ani chiar nu s-a dus, a venit Stela la București, apoi și-a dat seama că eu nu mai vreau să vin și la următoarea ocazie i-a spus să vină urgent că e foarte bolnavă, în fapt nu era deloc așa, era doar cursa binecunoscută în care Gabriel căzuze iar; eu însă nu, am rămas acasă. Nu voiam să intru în această competiție de prost gust pe care o servea direct, nu aveam cum să înfrunt ceea ce nu era de înfruntat. Nu mai voia să vină la București pentru că nu avea curaj, probabil credea că și noi îi vom face la fel, nu voia să depindă de o sticlă cu apă sau de frigiderul nostru. Ultima oară a stat numai o oră, s-a ridicat brusc și a spus: M-am plictisit! Deși nu mai văzuse copilul de doi ani, el nu putuse să fie clovnul așteptat încât s-o bine dispună și să o determine să mai stea. Voia să fie primită pe covorul roșu, măcar al minții, dacă fizic chiar nu aveam, pentru primirea ei triumfală trebuia să fabric unul, dar cuvintele mele nu fuseseră capabile să-l țeasă.
Mă închideam la mine în dormitor și o lăsam să se descurce așa cum mă lăsa și ea, numai că eu nu am trimis-o la piață să-și ia detergent și buret de bucătărie. Dacă-i era foame, putea deschide ușa frigiderului, dar cu timpul această purtare a mea a fost îndelung criticată pe la toate rudele că nu i-am dat niciun pahar cu apă, e drept nu i l-am pus pe tavă, dar sticla era pe masă, putea să se servească, dar nu era de nasul ei, ea trebuia servită, nu-și era propria chelneriță în casa mea, dar nici în a ei, eu și acolo trebuia să fiu.
Și s-a întâmplat ceea ce presupuneam, un borcan de miere în capul lui Gabriel, cu scuze și iertări, dar să vin, să vin, dar am tot refuzat câțiva ani, până când nu a mai rezistat și mi-a transmis: Să nu o mai fac de râs și să vin, că-l fac și pe el de râs că vor crede vecinii că l-am părăsit. Dar ei oricum nu-i păsa de vecini, nuuu, ea voia să vin acolo să-și umple burta, să-i potolesc foamea aceea acerbă pe care o strânsese la piept ierni la rând. Gabriel dăduse telefonul pe speaker și auzeam o voce disperată care țipa: Adu-o aici, ia-o cu forța, nenorocita m-a făcut de râs, adu-o aici, vă plătesc tot, benzina, aerul de-l respirați, numai vino cu ea. Nu fi prost, ești un prost, te conduce, auzeam din ce în ce mai încet, în timp Gabriel se depărata de mine odată cu lumea asta mizeră din care nu mai voiam să fac parte. Cine vrea să joace teatru e liber să se ducă, eu am obosit să joc personaje care nu-mi aparțin, îi spuneam lui Gabriel, și el părea înțepenit, când cu ochii la mare, când la plajă, ca un țărm care nu va fi niciodată de nicio parte, ci mai rău de atât, mereu erodat. Eram imună și la jigniri, și la cuvinte frumoase, de altfel camuflate și ele, eram imună la orice și mi-am dat seama că trebuie să părăsesc cât mai repede scena acestei butaforii, nu mai puteam fi trusa medicală pe care Gabriel o cărase mereu.
Cuvintele, cuvintele ei erau dinți ascuțiți care mușcau și mușcau, iar când nu mai aveau ce, se mușcau între ele – așa îmi imaginam, corpul ei mic și gras care scoate cuțite prin fiecare por și pe care le trimite altora în jurul ei și, negăsind ținta, se întorceau la mamă. Îmi închipuiam că se întorceau toate odată, așa cum primeam și eu, avalanșă, până când mă sufocam și aerul mi se bloca în piept. Acest bumerang format din toate replicile ei spuse la telefon care-mi răsunau în cap de dimineața până seara și care mă căuta toată ziua prin diverse locuri și nu mă găsea, îmi plăcea să cred că se întorcea absorbindu-se în pielea ei.
Când mamele mor înainte de-a naște, ele nu se mai numesc mame. Mama din Stela murise la fel, dinaintea nașterii fiului. Desigur, vedem peste tot mâțe care, după ce-și cresc puii câteva luni, îi abandonează în viață să fie independenți, să se descurce și să-și facă singuri viitorul, dar Stela nu avea acest cod genetic de animal, ea era altceva, mult mai malefic.
Primăvara, pielea Stelei se învinețea, semn al unei amintiri de care voia să scape și nu putea decât pedepsind și anulând existența propriului copil, cineva trebuia sacrificat pentru a curăța nașterea lui a cărei cicatrice ea o purta pe suflet și cine altcineva decât el, numai el era „medicamentul”. Stela era într-un fel oarbă, în sensul că se vedea numai pe ea, alții nu existau primăvara, prin urmare, ne aștepta în capul scărilor și, în loc de bine ați venit, striga după noi: Să nu deschide-ți boilerul, să nu… să nu… la fel îmi spun și eu acum: Să nu mai scrii despre ea, să nu mai scrii!
Când Stela nu mai avea ofrande de cules tot încerca să atragă cu tot felul de capcane, dar albina nu a mai căzut în spectrul unei false mătăsi. Iar ea acum, în ochii noștri, era într-o continuă jertifire, chiar mi-amintesc o replică a ei care m-a amuzat: Eu, dacă voi juca la loto, vă dau banii vouă, și ce știa ea mai bine era decât să vândă pielea ursului din pădure, se aștepta ca noi auzind așa ceva să devenim un fel de slugi sau și mai frumos, atunci când ne tot spunea că se roagă pentru noi, cumva să-i plătim, că uite verișoara, dacă i-a spus că s-a rugat pentru ea i-a adus o cutie de ness, și cam toată lumea din familia ei așa era educată să-i ducă daruri, doar că-i deschidea ușa, dar, și Gabriel făcea la fel, însă niciodată nu era suficient. Diavolii mereu promit bogății, dar bogății care nu le aparțin. Mai toate mitologiile sunt pline de astfel de povești unde Satana promite tinerețe, bani, faimă, nimic nou, știam cum procedează. Pentru ea nu era destul ca Gabriel să-i aducă doar cadoul acela de protocol, un parfum sau o geantă, ci să se ducă la piață să cumpere gogoșari sau vinete cu zecile de kilograme, să-i umple cămara și apoi când toate rafturile erau pline: Mamă, sunt bolnavă, plecați să nu luați și voi! Introdusese cuvântul carantină încă de la început, când se plictisea sau își rezolva treburile spunea că e în carantină. Iar acest număr de circ era demonstrat cu toată costumația de rigoare, își lega pe frunte un batic îmbibat în apă rece, își făcea ceaiuri, își vărsa pe masă cutii de medicamente pentru toate bolile, dar bufonul trebuia să-și prezinte numărul de multe ori, pentru că ne stângeam puținele bagaje și plecam, după care mai suna când era alt sezon de fructe și legume sau sărbători la care se cuvenea să participăm financiar. Avea lăcomia unui șarpe constrictor care înghițea și o vacă. Minciunile se țineau de ea ca electronii de nucleu, fără ele nu putea trăi, în această dinamică era viața ei. Și într-un târziu chiar dacă a ridicat celebra pancartă: Sunt bătrână! sau punea capcane cu țăruși, casa era goală, degeaba împroșcă venin, nimeni nu-l înghițea și i se ducea înapoi în corp și țipa, țipa și mai rău, dar zgomotul la fel, se întorcea în ea înzecit.
Stela postea, strict, rece, aș zice academic, dacă încurcam lingura dintr-o cratiță în alta arunca toată mâncarea și trebuia să mă duc din nou la piață. Vinerea ține post negru. Se ducea duminică de duminică la biserică, se ruga în camera ei, o surprinsesem uneori când bătusem la ușă și nu răspunsese, credeam că nu este acolo, dar era, se ruga în genunchi cu palmele lipite la piept. Camera ei era un câmp minat, trebuie să merg pe vârfuri, tiptil și mai ales să nu ating nimic, pentru că dacă atingeam auzeam o explozie de cuvinte. Învățasem să intru cu grijă, dar ce mă mira era că nu ne interzisese să intrăm, putea să încuie oricând, dar nu delimitase tocmai pentru a avea acces și pentru a-i da neobosita ocazie de-a ne corecta. Avea numai obiecte vechi, ruginite, mobila de prin anii 50, paharele din vitrine de când se măritase, tablouri pirogravate de prin stațiunile pe care le vizitase și care aveau anul inscripționat, toate străluceau în pofida timpului. Era așa numita zona, Gabriel îi dădese numele așa, pentru că el spunea: E prin zonă, când se referea că e la ea în cameră, adică atenție maximă nu deranja stupul. Numai că stupul se mutase la mine în creier și trăia nestingherit cu zumzetul de rigoare care nu-mi dădea pace. Și, mult timp după ce plecam de la ea, continuam să o visez noaptea, să mă trezesc în aceeași fojgăială otrăvitoare a cuvintelor ei.
Era bisericoasă, avea în bucătărie sus pe frigider, același frigider numai al ei, mereu o candelă aprinsă, dădea de pomană la sărbători, pregătea diverse tăvi cu colaci, bomboane, făcea pachete, se ocupa de lumea morților. Parcă o văd și acum cum se așeza într-un fotoliu, de fapt și singurul, maro, din piele artificală care ținea frig și pe care negreșit era pătura ei roșie, după ce în prealabil deschidea ușile la șifonier, se așeza și se uita neștiind cu ce să se îmbrace, stătea chiar și o oră să se uite, căuta haine, asorta pălării, genți, uneori mă întreba, dar eu îi alegeam ceva negru și zicea că doar nu a murit nimeni, apoi pleca în rochie de voal purpuriu la care asortase o geantă galbenă, frapantă. Îmi amintesc că odată s-a întors indignată că o vecină se dăduse cu prea mult ulei de măsline pe față și fața-i strălucea atât de mult, încât toți oamenii se uitau la ea. Dar cel mai neașteptat a fost când tot așa pleca la biserică, s-a oprit, s-a întors și cu capul plecat mi-a zis: Iartă-mă. Dar asta nu a durat decât atât cât a pronunțat cuvântul, o secundă, pentru că atunci când s-a întors, florile pe care i le cumpărasem cu o zi în urmă de ziua ei le-a scos în curte și niciodată nu le-am mai băgat în casă. Avea impresia că sunt aducătoare de nenorociri, deși nu i se întâmplase nimic efectiv de pe urma mea, să se înece cu parfumul florilor sau să se taie în vreo foaie din cărțile mele. Dar și diavolii rabdă de foame. Și diavolii spun: Iartă-mă!
