Stelian Țurlea 
Ieşi din viaţa mea! – 26
M-am azvârlit pe canapeaua din sufragerie, Angela închisese uşa. Am plâns, pe burtă, în tăcere, cu faţa înfundată într-o pernă. Mult. Nu mă auzea nimeni. Televizorul mergea cu sonorul la minimum. Nu voiam să fiu auzită. Nu-mi place să-mi clamez disperarea. Nu voiam să exist. Trebuia să exist.
M-am gândit la tot ce trăisem. La toate persoanele din jurul meu. Mama incapabilă să se împotrivească violenţei şi care îşi ratase viaţa. Tata care scotea cureaua şi într-o zi s-a dus în lume şi n-am mai auzit de el. Sigur şi-a ratat viaţa. Băieţii care voiam să-mi fie iubiţi şi pe care nu-i interesa cum gândesc. Bărbaţii care nu voiau decât să mi-o tragă. M-am cuibărit în căsătorie cu speranţa că mă va izbăvi. Am făcut un copil cu speranţa că mă va izbăvi. Şedeam lângă un bărbat care nu mă mai dorea. Îmi arătase altă faţă a lui. Mă minţise. Eram singură. Am fost mereu singură şi acum mă trezeam din nou singură, după iluzia că cineva mă iubeşte. Îmi ratam viaţa, exact ca mama. Aveam să ratez şi viaţa copilei, dacă mă va vedea călcată în picioare. Mă simţeam pierdută. Toţi fuseseră nişte impostori.
Am scotocit după carnetul aruncat într-un fund de sertar, în care nu mai scrisese de mai bine de un an, când îmi imaginam cum e să naşti. Îmi vărs năduful mâzgălind foaie după foaie. Mă opresc bruc, mă întreb asupra rostului acestor mâzgăleli. Izbucnesc în plâns şi plâng liniştit. Până simt că-mi seacă inima. Îi privesc copila care tresare în somn, mă vâr sub plapumă, mă închin şi sper să adorm. Singură. Poate e şi mâine o zi. Nu mă întreb pe unde umblă iubitul meu soţ.
Habar n-aveam cum să transmit ce simt. Durerea, dorul, recunoştinţa. Claudette poate ştie, construieşte castele şi poveşti din litere şi cuvinte. Dar n-aveam puterea să-i povestesc lui Claudette ce simt. Era doar un gând idiot şi pervers, ca atâtea câte-mi trec prin cap.
Simţeam că sunt sfârtecată, încet, încet.
Nu ştiam ce să fac.
Dar trebuia să fac ceva.
Să iau o pauză. Să gândesc paşii următori. Departe de lume. Să întorc spatele tuturor. Trebuia să-mi iau copilul şi să plec.
N-am dormit toată noaptea. Mi-am întors opţiunile pe toate părţile. Trebuia să plec undeva unde să nu mă mai ajungă. Să nu ştie. Sau dacă află, să nu mă poată întoarce fără voia mea.
Mi-am amintit de prietena care se dusese definitiv la schitul din munţi. Câţi ani trecuseră? O mai ţinea minte cineva? Nu cred. Eu însămi nu dădusem de ea, când am vrut s-o văd. Dar sigur, dacă mă încăpăţânez, pot da de ea. Pot rămâne cu ea. Nu mă poate opri nimeni.
Dimineaţa, am îndesat câteva schimburi într-un rucsac mare. Mai mult schimburi ale copilei. Am verificat să nu-mi uit actele şi cardul, aveam pe el leafa întreagă, abia o luasem. Am trezit copila, i-am dat să mănânce, am îmbrăcat-o bine.
Angela plecase la serviciul ei. Sau să picteze. Nu-mi spusese nimic în legătură cu ce se întâmplase în timpul nopţii, îi eram recunoscătoare. Doar mă strânsese în braţe şi mă sărutase pe obraji. Nu bănuia nimic.
Am coborât la maşină. Am aşezat copila pe bancheta din spate, în hamurile ei. Am verificat dacă n-am uitat ceva.
Am plecat la drum.
Acum sunt pe drum. Dincolo de Ploieşti.
Dincolo de Comarnic.
Dincolo de Predeal.
M-am liniştit cât am condus. Îmi place să conduc. Mă liniştesc întotdeauna când conduc.
Copila doarme.
Am ascultat muzică la radioul maşinii. În surdină.
Vreau un CD. Îl pun pe primul care-mi cade în mână, nu ştiu dacă scrie ceva pe el, nu mă uit. Un fâsâit întâi. Nu e un CD de firmă, ci unul înregistrat în casă. De Alex, fără îndoială, eu nu înregistrez nimic. Mă sperii în clipa imediată. Frânez. Merg mai departe mai încet. Ascult. E vocea lui Alex, vocea soţului meu. Parcă vine dintr-o peşteră. Nu înţeleg nimic. Nu cred în vrăjitorii. Îmi explică chiar el:
Ştiu că ai să pleci. Nu ştiu când, dar într-o dimineaţă o să-ţi iei rucsacul şi ai să pleci. Sigur o să iei şi copila cu tine. Poate eşti deja pe drum. Am pregătit cd-ul ăsta să-l asculţi pe drum, în maşină. Dacă o să-l asculţi înainte să pleci, înseamnă că toate bănuielile mele care au ajuns convingeri au fost prostii. Nu cred că sunt prostii. Adică vei pleca.
Nu mai suporţi.
Nici eu nu mai suport.
Ai avut speranţe.
Şi eu am avut speranţe.
Iluzii de amândouă părţile.
Nu eşti de vină. Poate sunt de vină. N-am ridicat mâna împotriva ta, ci împotriva monştrilor din mine. Dar ai dreptate să fii furioasă şi să nu crezi ce spun, pentru că te-am lovit.
Sunt violent, beţiv, mincinos. Nu şi curvar. Nu m-au interesat femeile până la tine.
M-am gândit că, dacă te prind plecând, o să te snopesc în bătaie, chiar dacă te omor. Dar n-o să te prind, pentru că nu vreau să te omor, nici să te snopesc, chiar dacă ştiu că plecarea ta îmi va produce o suferinţă cum n-am mai avut. Chiar dacă te văd plecând, cine ştie prin ce nenoroc, o să rămân stană de piatră, nu te ştiu, nu te văd. Eşti liberă în drumul tău, oriunde te duci. Mi-e frică să te opresc, să nu cumva să iasă deasupra violenţa din mine. Încă n-am suferit destul ca s-o pot ţine sub talpă. Fac asta pentru că te iubesc.
Nu e nevoie să spun mai mult.
Te întorci sau nu, eu te aştept.
Te întorci sau nu, nu mi se vor opri ochii asupra alteia. E adevărat definitiv ce ţi-am spus: eşti aleasa.
Doar că nu ştiu să spun asta, să te fac să înţelegi, să merit. Poate eu trebuia să plec. Dar ar fi fost melodrama prea stupidă. Şi aşa e stupidă. De aia nu vorbesc nimănui. Nu-mi pasă de gura lumii. Dar nu-mi pasă nici de mine. Sunt incoerent.
Te întorci sau nu, eu aştept.
Când fâşâitul cd-ului rămâne singurul sunet, văd că am ajuns la Râşnov. Merg mai departe spre Bran. E soare puternic, dar văd drumul prin ceaţă. Constat că plâng. Nu trebuie să plâng, a reuşit nemernicul să mă facă din nou să plâng. Îl urăsc.
Vreau să-l mai ascult o dată. Conduc cu viteză constantă, sunt depăşită de maşinile localnicilor care aleargă bezmetici. Sunt atentă la drum. Sunt atentă la semnele de circulaţie.
Plâng.
Simt cum mi se face rău.
Nici pe serpentine nu mi-a fost atât de rău ca acum. Îmi vine să vomit.
Vocea lui e calmă, reţinută, egală, convingătoare. Nu ştiu dacă nu e doar rece şi calculată sau e şi el speriat. Mi se face pielea găină. Cred că e speriat.
Copila gângurește pe bancheta din spate.
Mi-e tot mai rău. Îmi vine să urlu. Simt cum se răzvrăteşte ceva în inima mea, în stomacul meu. Ură, venin, iubire, indiferenţă, nesimţire, moarte.
Simt că-mi vine să vărs. Din ce în ce mai acut.
Când mi se mai limpezesc privirile, constat că am rătăcit drumul, şoseaua continuă dincolo de un sat, n-am reţinut ce sat e, cu hârtoape şi asfalt plin de gropi. Nu aşa era peisajul pe care-l ştiam, unde trebuia să ajung. Habar n-am unde sunt. Văd o bodegă pe marginea drumului, trebuie să aibă o toaletă. Opresc. Trag frâna de mână.
Alerg în bodegă. Întreb de o toaletă şi o vânzătoare indiferentă, care urmăreşte un program de televizor, îmi arată cu mâna.
Nimeni nu se uită la mine. Nu exist.
Alerg la buda în care pute îngrozitor. Mă sprijin cu o mână de peretele din faţă, pe care sunt desenate măscări, ca la şcoală, mă aplec, mai să-mi cadă pălăriuţa de pe cap, şi îmi vărs maţele în buda turcească, peste rahaţii strânşi grămadă, peste adidaşii mei. Vărs tot: ură, venin, iubire, indiferenţă, nesimţire, moarte.
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
