Și diavolii… (II)

Stela făcuse o breșă între ea și Gabriel din câteva tăieturi simple și rapide, în câteva secunde, încă de la naștere, nașterea fusese chiar prilejul marii bucurii de-a scăpa de el. Ea avea să stea în umbră ani de zile gata oricând pentru un război, război care nu a fost niciodată, dar a cărui atmosferă mereu a planat ca un vultur cu cioc ascuțit cu ochi ageri mereu atent la mișcările prăzii. Corpul ei era un vârtej care mătura pe oricine întâlnea în cale, haotic și ciclic, când credeai că ai scăpat doar cu puțin praf pe haine de-abia atunci începea rafala cea mai mare. Omorându-și orice umbră de bunătate, diavolul avea s-o lumineze și mai mult.

De multe ori auzeam fără să vreau ușa camerei ei că se deschidea, știam ce va urma, replici pe care le învățasem pe din afară, tot felul de nemulțumiri acompaniate de blesteme și tot ce trebuia să era să stau cuminte în camera mea. Stela era ca o butelie sub presiune care fâsâia, toată mustrarea ei era un gaz nociv care ieșea mereu printre dinți, o butelie stricată în preajma căreia nu e indicat să stai pentru că pericolul exploziei este eminent. În urma ei aerul șuiera plin de amenințări și vocative: Proștilor! Nesimțiților! De cele mai multe ori în camera mea citeam sau priveam un film cu sonorul foarte încet, era mai mult un exercițiu de decriptare al textului scris pe ecran pentru că nu auzeam foarte bine și cu timpul îmi dădusem seama că nu privesc filme ci le citesc, eram foarte concentrată pe litere încât imaginile, actorii și toată acțiunea filmului se petreceau la mine în cap, cinematograful se mutase încet și sigur de pe măsuța din fața mea undeva în minte și nu rămânea decât să-mi imaginez fețele, culorile. Îmi petreceam mult timp între pereți, de fapt în acel compartiment numit camera mea care era ca numărul unui fotoliu din tren, numai pentru acea cameră aveam bilet și atât, nu mă puteam muta. Aici mă simțeam ca un dispozitiv fără baterie, secătuit și care se reîncărca numai din îngrădirea albului, al pereților, al foilor, parcă tot ce aveam nevoie era puritate. Prinsă ca o păpușă Matrioșka între ziduri dar și în copertele cărților, intrând în contact cu minți învățate, aici în cutia mea craniană captivă în altă lume, indestructibilă, la care ea nu avea acces, acumulam energie, dar paradoxal o energie pe care nu o foloseam în exterior pentru că atunci când ne întâlneam tăceam, iar tăcerea era sursa inepuizabilă de confort. Trecerea de la contactul cu spiritul retoricii scriitorilor greci, căci studiam mult pentru licență, la limbuția ei fără seamăn nu mă făcea decât să mă îngrijorez și cât aș fi vrut să vorbesc cuvintele stăteam la fundul apei, grele ca niște pietre de moară, și cât ar fi încercat să mi le extragă nu reușea decât un da sau nu. Diavolul nu învață, el se naște învățat, el doar pândește. Altfel și-ar contrazice menirea. Pe zi ce trecea Stela se perfecționa, atâta timp cât avea material didactic la îndemână. Și toate foile mele pe care scrisesem acele veri, le-aș zice bandaje, bandaje murdare, mizere, pe alocuri pătate de sânge și puroi, un fel de cârpe la care nu mă gândeam că Stela s-ar atinge vreodată, coconul meu în care mă desfătam, ei bine, într-o zi mi le-a aruncat. Aveam vrafuri de cursuri scrise de mână amestecate cu zeci de pagini de tot felul, gânduri banale, liste, idei, dar mai ales scheme cu analogii, acum erau duse pe apa sâmbetei.

Volumul meu de aer care-mi fusese repartizat, pentru că doar aerul îmi aparținea, ci nu camera devenită a curiozităților, îl puteam căra cu mine fără să vreau oriunde, astfel că mă simțeam bine oriunde atâta timp cât respiram. Pentru că nu asta înseamnă să fii în viață, să inspiri și să expiri. Nu de multe ori aveam strania senzație că sunt într-o gară, simțeam calea ferată despărțindu-ne, atentă să nu-mi fure cineva poșeta, frig, oameni necunoscuți cu care nu voiam să am de-a face și mai ales sentimentul că oricând poți pleca, modificat oarecum, cu sentimentul că oricând puteam fi dată afară. De cele mai multe ori intra brusc peste mine, niciodată nu ciocănea, voia neapărat să mă surprindă cu ceva. Ceva. Acest ceva devenise unul din scopurile ei esențiale pe timpul șederii mele. Diavolii nu bat la ușă, pentru ei ușa nu există. Ei posedă totul, ușa e carne din ei. Niciodată nu înțelese de ce stau așa mult timp închisă, iar simpla mea cameră, de fapt spațiul în care trăiam, pentru că la drept vorbind pereții și mobila erau ale ei, toată această banală viețuire îi stârnea curiozitatea de la o zi la alta. Da, niciodată nu bătea la ușă, cum intra începea să se uite prin toate colțurile, pe ferestre de parcă l-aș fi ascuns pe Dumnezeu și nu voiam să il arăt, dacă am mâncare sau mai grav dacă am adus vreo pisică, deși nu adusesem niciodată, așa credea că voi face. Și toată telenovela din capul ei, imaginația și toși actorii spera să-i găsească odată ce deschidea pe neașteptate ușa. Dar, camera mea nu era nici scenă de teatru și nici televizorul dat pe canalul ei preferat.

Mă obișnuisem cu acest fel de-a fi urmărită, mă deranja doar când mă trezea din somn, noaptea, mi-o amintesc de multe ori orbecăind pe lângă patul meu în căutarea comorii. Comoară ar fi fost orice altceva ce i se părea ei anormal, de pildă, cărțile, foile scrise de mână, pentru că altceva nu mai aduceam, poate da, niște mere ascunse sub pernă. A doua zi când, la fel, mă pândea să vadă ce arunc la gunoi, iar eu aruncam numai foi mâzgălite ci nu resturi de mâncare, cum își imagina că mănânc fără știrea ei și mai ales că mănânc într-un loc unde ea interzisese cu desăvârșire. Neprinsă cu mâța în sac începea să caute și prin valiză nu doar în coșul de gunoi. Deși, aparent liberă, eram închisă, mai ales în mine, mintea își trăsese de la sine niște gratii din fier forjat, așa cum face de obicei când simte pericolul venind din afară. Cât aș vrea să spun că Stela m-a întemnițat, nu este așa, ci eu, cu mijloacele existente chiar în trupul meu. Eram o temniță mișcătoare, care mai mult de atât, se închidea în cameră, apoi între copertele cărților, devenisem un container solid și de neclintit, iar ea avea curiozitatea maximă de-a mă desface, nici prin cap nu-i trecea ce devenisem între timp, nu eram un simplu cadou făcut din cutii în cutii, surpriza mea nu se putea nici măcar amâna, ea nu era, cutiile erau goale și goale la infinit, zi după zi.

Când treceam pe lângă ea își trăgea umărul și făcea vizibil un pas de-o parte ca și cum să nu se contamineze, cu timpul din reflex am învățat să fac la fel ca ea, și când se întâmpla să ne vedem eu mă retrăgeam, dar nici asta nu avem voie, numai ea avea acest drept. Mi-a spus sec: De ce te ferești dragă, că nu am râie? Să nu mai faci așa când trec că mă sperii și mă doare inima. De fapt, eu aveam, râia infamiei. Niciodată nu am atins-o, nici măcar din greșeală, atât de bine am învățat traiectoria mea în viața ei, nici măcar cea mai fină tangență nu a avut loc între noi, nici măcar acel zgomot fin când se izbesc paharele nu s-a auzit vreodată. Corpul meu trebuia să fie pe altă axă, să orbitez toată ziua după doleanțele ei și să le execut de la depărtare.

Câinele când vrea să fugă de acasă știe exact pe unde, pentru că din timp își sapă o groapă numai de el știută, pe sub gard sau cum fusese cazul câinelui meu din copilărie care rupsese plasa de sârmă, și chiar dacă-l strigasem el era de partea cealaltă și nu mai răspundea. Eventual se va opri preț de câteva secunde și va privi înapoi, dar vocea umană nu-i va spune nimic, libertatea hrănește mult mai bine, acel aer rece, sterp, care dincolo de țarc devine cu totul altceva.

Numai în celula închisorii mijește libertatea. La început e un strat fin, verde-albăstrui, de mucegai, după o vreme tușești și începi să sapi cu degetele în zid, fără nicio unealtă, doar dorința de a ieși din acest joc murdar era singura lopată de care mă serveam pe ascuns, precum câinele, înfiripând un loc de evadare doar de mine știut – știam de la bunicul că în orice situație, el îmi povestea despre război, dar atunci când vorbea lega întâmplările de situații viitoare referitoare la vârsta și la viața mea, care mi-ar prinde bine pe viitor dacă le știu din timp. Acest plan B era mai mult un as ascuns în manșeta hainei pe care oricând îl scoteai câștigai jocul. Când fusese prizonier învățase să comunice cu alți colegi de lagăr prin sunete, loveau sau în pardoseală cu talpa piciorului sau cu un bețigaș izbea farfuria sau țevile de apă dacă treceau prin camere, uneori chiar în gratii, dar asta, la fel, trebuia făcut foarte încet, insesizabil pentru urechile gardienilor, care le fel, când deschideau ușa camerei lor aveau numai nemulțumiri și amenințau la fiecare pas. Stela nu era deloc foarte departe, de asta insista mereu să mergem la ea pentru că odată cu sosirea noastră ea era sergentul de pază. Dar ce supraveghea ea nu era decât modul ei de-a se fi născut peste noapte, era doar straja ei, de-a nu ieși din cuvântul ei. Veghea cu tărie să-și apere locul pe piedestal, la care de altfel nimeni nu râvnea. Fără noi ea nu avea acest loc, era singură cu tălpile goale pe pământ ca toți ceilalți. Tot timpul anului acest cerber germina în ea și pe măsură ce primăvara venea Stela dădea telefoane să venim, sub pretextul că este cald și vom sta afară, că împrejurimile câmpurilor sunt pline de flori sau că pădurea a înverzit. Și ce remarcasem e că de fiecare dată ne chema la lucruri care nu-i aparțineau, nu ne chema la o prăjitură făcută de ea sau pur și simplu să o mai vedem. Probabil că voia, de la sine înțeles, să nu ne atașăm de lucrurile ei sau că prin exemplificarea împrejurimilor am fi atrași mai mult în cursă. Stela își punea carne și grăsime din vizitele noastre, când slăbea ne chema, și mai cu seamă primăvara – când proviziile sunt terminate și nici în grădină nu a crescut încă nimic. Nimeni nu-i trecea pragul, doar noi rămăsesem hrana de bază.

Când Stela vorbea cu Gabriel încerca să astupe perforațiile tablei zincate din care viața era făcută și prin care picurau acele câteva cuvinte spuse la telefon, cu mine însă nu-și bătea capul, dimpotrivă, orificiile prin care ploaia trecea se măreau de la an la an, până am fost inundată și fără vreo șansă de-a mai ieși din smoala ei. Smoală care între timp s-a întărit și orice mișcare a mea de-a face vreun gest era blocată de acestă armură, de acest cocon negru pe care orice păianjen îl înfășură în jurul prăzii până-i ia respirația, pentru că de nenumărate ori mi se întâmplase să rămân fără aer, lividă, să nu mă pot atinge de mâncare o săptămână, rigidă, crispată, cu toate manifestările atacului de panică. Atrăgea de partea ei cu minciuni și manevre pe oricine găsea, pe stradă o cunoștință, peste gard de vorbă cu o vecină, la coadă la farmacie, la telefon, avea un fel extraordinar de-a împrăștia ca o epidemie toate cuvintele mieroase care se întorceau însutit. Felul ei extrem de măgulitor și mai ales atingerea cu mâna pe umăr în timpul unei conversații făcea din ea o femeie plăcută. Stela era o mașinărie automatizată unsă cu toate alifiile care mergea ca nouă de fiecare dată, ca scoasă din țiplă la fiecare întâlnire, degeaba avea o vârstă înaintată sau poate că vârsta îi dădea experiența, cu un nucleu mereu inflamat, gata să explodeze. Derapajele sau căderile oamenilor, și nu mă refer la pofta cu care râdea când cineva cădea de pe bicicletă sau aluneca pe noroi, ci la probleme de familie, lipsa banilor sau boli, erau emulsia ei cea mai sățioasă, ar fi stat ore în șir să povestească prin ce necazuri a trecut unul sau altul, și ce savuros povestea: Câtă viață aveau poveștile ei despre moarte…

Acești oameni atrași de partea ei, secătuiți de acum, deveneau turma ei de porci care într-o zi sleită de puteri s-a aruncat de pe stânci și s-a sinucis în chiar brațele ei foarte încăpătoare și dornice de a ști orice slăbiciune profitabilă. Nu mai puteau fi recuperați, erau de-acum copiii ei morți, dresați, instruiți, zombi care o urmau fără doar și poate. Stela avea rol de matcă, toți munceau pentru ea, toți îi aduceau cadouri, iar ea în fundal pe un imens piedestal al lumii de jos se înfrupta din pepenii trimiși de la Tulcea sau de prăjiturile vecinei. Nu știu cum reușise acest mecanism perfect, nu știu ce promisiuni vânduse sau ce măști folosise, câtă osteneală îmi spuneam, ani de zile să prelucrezi doar ca să mănânci niște fructe gratis. Toată lumea aproape că se închina ca în fața Fecioarei Maria care-l născuse pe Iisus, deși Gabriel era un copil din flori, oamenii aveau grijă de ea, se simțeau obligați să o ajute, unul îi plătea facturile, altul îi aduce un sac de cartofi, unul pâine, avea în jurul ei de suită de sclavi, din care, de ce nu, trebuia să facem și noi parte. Iar ea când pleca în oraș pleca numai la plimbare, niciodată nu avea niciun bagaj, pentru bagaje avea puțin spus, supuși. Trebuia să servim toți acestei mame idolatrizate altfel născocea tot felul de povești încât nimeni de pe stradă nu ne mai saluta, până și cel mai bun amic al lui Gabriel cu care-și petrecuse copilăria nedespărțiți acum îi întorcea spatele de câte ori îl vedea. Mecanismul coercitiv era reluat zi de zi, în mod identic: Mamă, dacă nu vă duceți valizele sus le arunc pe stradă. Sau: Mamă, dacă nu presați sticlele de suc când le puneți în tomberon vi-l vărs în cameră. Și nu doar atât, mecanismul avea tot felul de manevre, prin excelență opere de artă, de pildă nu-i plăcea să fiu amică cu verișoara Ionelia, credea că poate vorbesc de ea și află rudele, așa că a făcut tot felul de pilotări profesioniste să mă despartă de ea: Mamă, Ionela e lesbiană, de asta te tot sună, altfel de ce te-ar suna?! Până la urmă Kratos a învins, a strâns până a pus piedica în carne, uneltirea cu mine nu a ținut, însă pe ea a convins-o probabil de același lucru, și nici azi Ionela nu vrea să audă de mine. Cu mine vorbea puțin și atunci când vorbea îmi adresa numai indicații meticuloase sau observații menite să-mi spună cine este pe podium și are aripile întinse peste toate străzile și peste toate neamurile, câmpul de luptă favorit. Și trăind în această lume liliputană, redusă, infimă, precum Gulliver, când apăreau oameni de dimensiuni normale, ca ale mele, ea continua să se comporte ca un uriaș în împărăția ei scundă, limitată, pentru mine imperceptibilă, grotescă, strangulată unde nu se hrănea decât cu negrul din cerul gurii, dar curios, pe atât de deformată, pe atât de lucidă.

(sursa foto: https://pics.alphacoders.com/pictures/view/137521)