Și diavolii… (I)

Observasem că de câte ori își suna mama, Gabriel vorbea numai despre alții, rude, vecini, prieteni, chiar pisici, niciodată nu auzeam: Tu cum te simți mamă, dar înțelegeam că dacă e în stare să vorbească de alții era bine, dar nici invers, nu o auzeam povestind strict ceva despre viața ei personală, dureri de picioare, căci tocmai ce își scosese ghipsul din cauza unei fracturi sau altfel de dureri, nici măcar o simplă arsură la stomac de care se mai plângea uneori. Ei doi nu vorbeau nimic care să implice corpurile cu tot ce ținea de ele, carne sau emoții strict personale. Cumva acest schimb intim de batiste nu mai putea avea loc. Poate că mulți știți că în școala generală elevul de serviciu ne controla la batiste și dacă vreunul nu avea, eu una uneori îmi auzeam numele strigat din spate: Carmen dă-mi batista ta, iar eu o pasam discret din mână în mână până ajungea la colegul aflat în problemă. Batista nu era doar un pansament pe care-l puneam când mai cădeam în curtea școlii, acel absorbant menit să curețe sângele, praful de pe rană, era și un argument justificator pe care obligatoriu trebuia să-l am la mine pentru igienă, dar cum spuneam, nu neapărat igiena fizică, ci și pentru acea situație de igienă a minții, de-a ajuta un coleg. Ajunsesem să iau la mine două chiar trei batiste, dar nu le făcea, cadou colegiile pentru că oricum le-ar fi pierdut, le țineam numai pentru situații extreme. Cu timpul relația mea cu acești colegi devenise una deosebită, ceva ne lega prin schimbul bucății de pânză, scoaterea din încurcătură era răsplătită când nu te mai așteptai.

Gabriel și mama lui vorbeau despre o casa din oraș, una mică, cu două camere, dar utilată, aranjată la milimetru, parcă pregătită să-ți trăiești ultima parte a vieții, o casă care mie îmi plăcea foarte mult, avea și o grădină în față cu multă viță de vie, trandafiri, gazon, despre această casă mai vorbeau, îi cunoșteam toate intestinele, gândacii, frigul care intrase printr-un geam spart, ei nu vorbeau niciodată despre tremurul lor, știam cărămizile, plăcile de gresie care plesniseră și care trebuiau înlocuite, mai vorbeau despre soba care se înfunda uneori și trebuia curațată an de an, dar ce bine că acum aveau și calorifere. Nu auzeam despre ei, cum să-și schimbe și ei acest mod deteriorat de-a se completa unul pe altul, și totul părea că de fiecare dată când vorbeau doar mai reparau câte puțin, retușau cu puțină smoală sau chit pe la crăpăturile inimilor scorojite de foarte mulți ani.

Poate că distanța era un impediment în calea exprimării, depărtarea nu fusese niciodată o vertebră comună, familială pe care să se cațere să vadă de sus și pe de-a întregul toată panorama situației în care se aflau. Ei erau departe unul de altul nu din cauza geografiei, a numărului de kilometri ci a detașării emoționale, ei nu aveau de fapt ce să-și spună, dar din politețe respectau niște reguli împământenite în firea tuturor oamenilor, că de anumite evenimente trebuie să vorbim cu familia, să mai reducem din așa zisa dezrădăcinare. Numai că niciun cuvânt nu apropia, ci era menit să fie pus cu precizie chirurgicală acolo la locul lui astfel încât totul să fie neschimbat. Cu timpul, aceste telefoane nu făceau decât să scoată capacele unor păpuși de lemn care intrau una în alta, până când păpușile se reașezau și intrau încet, meticulos, perfect una în alta, copil în mamă. Într-o zi un capac, poate al unui ultim joc, în ziua când Stela făcea 80 de ani, nu s-a mai pus de la sine iar această ultimă păpușă rămasă neacoperită era atât de imensă încât se pierdeau dezlânați amândoi în lume.

Pentru ei viața era făcută din toate aceste lucruri lipsite de importanță, discuții, mofturi, nerozii, minciuni, mărunțișuri scăpate pe jos și după care nu te mai apleci, nici să le iei, nici să le îndrepți, pentru că viața merge mai departe cu sau fără ele. Dacă nu ai niciun foc în piept, fie să-l aprinzi mai tare, fie să-l stingi ești un om mort, iar ei nu mai aveau nici măcar scântei de ani de zile. Așa păreau cei doi, Stela și Gabriel, mamă și fiu, desprinși definitiv unul de altul și pânza de păianjen aparent la locul ei era totuși foarte fragilă, de fiecare dată Gabriel își aprindea o țigara și privea haotic în jur, pierdut, niciodată valorificat, sporit, încurajat, fructificat. Ei doi nu făcuseră schimb de batiste niciodată, în nicio împrejurare ei nu-și împrumutaseră intimitățile, mizeriile, durerile, mucozitățile, sângele, lacrimile, nu pentru că nu aveau, dar mai ales pentru că nu ajungeau niciodată în acel punct al îmbrățișării. Îmi amintesc, eram pe canapea și priveam la acest spectacol trist din care nu ieșea niciun fum, totul era spus, ars, tras pe sfoară, carbonizat, niciun compus volatil, nicio emoție, zâmbet, totul consumat dinaintea oricărei exprimări. Un fel de paradă, așa cum trece un cortegiu funerar, de fiecare dată dădeam draperiile să mă uit, nimeni nu plângea, totul era epuizat, epuizant, oxidat, calcinat. Și ce era și mai trist că asta se repeta de fiecare dată, la fiecare telefon, cred că vecinii nici nu știau cât de mult sunt luați în discuție, nu își imaginau că pisicile lor deveniseră vedetele unei mame care refuza să fie mamă. Ea își dorise să fie mamă numai să se poate căsători cu bărbatul pe care-l iubea, dar acest artificiu de calcul nu i-a funcționat pentru că atunci când l-a născut pe Gabriel tatăl a refuzat să semneze certificatul de naștere, drept pentru care și azi Stela se răzbună pe Gabriel nefiind suficient de edificator atât cât să fie luată de soție așa că rolul de mamă trebuia jucat din prima clipă de când și-a ținut copilul în brațe. Stela nu-l întreabă de vorbă decât o dată pe an, când îl suna de ziua lui, el suna mai des și de sărbători sau de anul nou. Cordonul ombilical era firul telefonului fix, care de câteva ori pe an se zbătea să reia legătura acelei nerăbdări artificiale de-a fi împreună, dar nu se putea.

*

Stela trăia singură cu câteva pisici, voia tot dar nu dădea nimic, tot timpul acolo a fost trasată o barieră încă din prima zi a sosirii mele în casa ei: Deja Gabriel a cotrobăit pe aici, să vă cumpărați mamă ulei, ceapă, tot ce aveți nevoie, detergent de vase, buret, șampon, cârpe de bucătărie!! Și acest obicei de-a folosi cuvântul mamă la fiecare exprimare plesnindu-te, deci, cât se poate de matern, a fost și rămâne până azi cel mai mare non-sens.

Așa era, și eu îl văzusem că mâncase repede niște salată de vinete pe pâine până să ducă geanta sus în camera lui, dar acum îmi era și mie foame, și deja înghețasem la auzul acestor vorbe, cu toată ironia situației, chiar lângă frigider. Prin așa ceva nu mai trecusem, mi-am zis că totul e bine, brusc foamea îmi trecuse și mă gândeam ce bine că weekendul are doar 2 zile, nu era mult, deși primul magazin era la 1km, deodată mi se părea foarte aproape. Nici nu ajunsesem bine și trebuia să plec iar, i-am spus și lui Gabriel toate asta și mi-a zis să stau calmă și s-a ridicat de pe pat să coborâm în bucătărie. Ea cred că ne-a auzit, dar nu a venit la noi, ușa ei era chiar acolo, dar ne-a lăsat în pace. Salată de vinete nu am mâncat, s-ar fi cunoscut teribil, am luat doar brânză și am tăiat 4 felii de pâine în disperare de cauză, să am resurse până a doua zi. A doua zi am fost la cumpărături și Gabriel a întrebat-o dacă vrea ceva și ea a înșirat o listă de câteva produse alimentare chiar și de la farmacie, nici nu a zis că-i dă bani, dar nici el nu a cerut, eu am fost bucuroasă că mi-am luat și detergent de vase pe care l-am pus la chiuveta din bucătărie și de câte ori treceam pe acolo parcă-mi sărea în ochi și-l priveam cumva triumfal, ca pe-o mare realizare, am și eu detergentul meu de vase, nu trebuia să-l folosesc pe al ei. Cred că asta mi-a dat putere, faptul că aveam lucrurile mele, asta însemna să fii independent, să nu depinzi de nimeni nici pentru cea mai banală chestie din viața ta: propriul buret de bucătărie. Zi de zi Stela punea granițe, și acest mic buret spunea tacit fiecare cu mizeria lui, nu ne putem combina cu nimic, nici cu resturile alimentare nu ne putem mânji pe mâini, iar asta îmi amintea de colega mea de bancă care nu-și împrumuta batista în ruptul capului când eram controlate, credea că poate se fac glume și scuipă vreunul în ea.

Nu cred că l-am folosit atunci în acel weekend, cred că am mâncat prin oraș, dar cu alt prilej am gătit și Stela mi-a spus că trebuia să mă fi trezit la 5 dimineața să nu fac aburi, desigur aș fi putut să fac și asta, mă adaptam dar nu îmi spusese încă regula, pentru că aici era marele miracol îmi spunea după ce făceam „greșeala”. Practic nu suporta nimic, nici perdeaua dacă o trăgeam nu era bine, chiar a venit să mă învețe câte falduri să las. Într-un final mi-a spus că mă roagă să respect câteva reguli: în dormitor nu se mănâncă nici măcar mere pentru că vin furnici, geamul se deschide și se prinde de perete, mătur în fiecare zi, vasele nu le spăl în chiuvetă ci separat în curte să nu se înfunde, dar ea făcea toate astea, ea spăla vasele cu apă caldă numai eu mă duceam la pompă afară, fie vară, fie iarnă, ea mânca la ea în cameră. Înțelesesem că eram pe un teritoriu care nu-mi aparține și nu eram de capul meu, mi-am zis că la aproape 60 de ani fiecare om are tabieturile lui, însă ce remarcasem era că lui Gabriel nu-i făcea nicio observație, doar mie și pentru el, cum că a lăsat firimituri pe masă sau că nu și-a pus unde trebuie papucii de casă. Din Stela atât mai rămăsese, coarnele, tridentul și o coadă spinoasă care oricând putea fi folosită ca armă albă, de altfel și coarnele la fel, era toată un arsenal și orice ar fi spus scotea foc, și orice ar fi atins ardea. Începusem să mă simt ca o mamă care are grijă de copil, tot ce nu făcea el îmi arăta mie și eu trebuia să vin să strâng sau să duc paharul gol la locul lui, ea îmi punea mie toate aceste atribuții, Gabriel nu mai era al ei sau nici nu știu dacă fusese vreodată. Situația luase o turnură aberantă, deși Gabriel îi spuse că venim știa de câteva zile, când am întrebat-o pe Stela unde-mi erau cele câteva tricouri, prosoape pe care le lăsasem în decursul anilor acolo, a zis că le-a pus bine într-o pungă și să vin cu ea să mi le dea, am urmat-o pas cu pas, am ieșit din casă și punga era în cotețul păsărilor, ce e drept bine legată la gură cu o sârmă. În jurul meu totul se învârtea nu credeam că trăiesc acel moment, tot ce-mi amintesc erau ochii ei plini de bucurie care mă urmăreau să vadă ce fac sau ce zic, am zis mulțumesc și am plecat în casă, aș fi vrut să spăl lucrurile, dar nu aveam detergentul meu, așa că am închis punga la loc. Gabriel se uita la mine ciudat și nu cred că a înțeles ce am vrut să spun pentru că nu a spus nimic, și-a văzut de meciul de fotbal de la televizor. Anul viitor s-a întâmplat identic, tot acolo erau lucrurile mele, între timp făcusem copilul și lucrurile lui erau cu ale mele amestecate într-o pungă legată la gură cu o sârmă albastră în cotețul păsărilor. Odată Gabriel ieșit din ea, fusese incapabilă să-l iubească. Stela nu era decât un șarpe care se prelingea prin toate camerele, prin curte, prin toate locurile pe unde mergeam și scuipa venin ori de câte ori ne vedea, pentru că și eu nu eram altceva decât extensia lui Gabriel. Împotriva acestui mediu trebuia să-mi fac și eu armele mele chimice de apărare, cum ar fi fost lacrimile secrete care mă curățau de toate aceste insalubrități. Dar nu de coteț era vorba, găinile chiar îmi plăceau, mizeria lor era inerentă, mă gândeam doar că știind că vin putea să scoată punga cu o zi înainte să nu văd, dar ea chiar asta dorise să văd unde-mi ținea lucrurile și indirect cât de bine veniți suntem. Situația nu fusese așa gravă pe la început, în primii ani, dar apariția copilul meu îi luase mințile, chemase un doctor să vadă dacă copilul meu e rahitic, că i se văd coastele, că se uită sașiu, doar, doar căuta un motiv să mă arate cu degetul, după ce plecam noi chema preotul, odată chiar ne-am întâlnit cu el la poartă și ne-a botezat cu buchetul de busuioc, așa cum botează orice om pe care-l întâlnește în drum și Stela striga din spate, nu pe ei, camera lor.

Poate că Stela a încercat să-și iubească copilul, poate că nu a reușit, nu știu și nici nu vreau să știu, sau poate l-a iubit într-un fel ciudat care mie-mi scapă, fiecare își trăiește drama în felul lui și e imposibil să încerc să mă raportez la durerea cuiva, însă nu știu nici măcar ce durere a avut, dacă a avut sau a fost felul ei de-a fi. Numai că ea își extindea trauma, cuvintele ei erau ca niște spori de ciupercă otrăvitoare, le inhalam din mers, doar trecând pe lângă ea, și simplu ei gest brutal de-a se feri de mine să nu mă atingă îmi sporea mai mult teama de ea. În acest habitat era firesc să încep să mă adaptez noilor condiții, și-atunci trebuia să stau pitulată, camuflată într-o ființă fericită, zâmbitoare, doar așa mă apăram de prădători. Cu timpul, am învățat să trăiesc pe ascuns, să mănânc pe ascuns, să mă rog ca și când aș fi ros cele mai suculente oase puse bine și numai de mine știute.

(sursa foto: devilsalleybarandgrill.com/)