Carmen Sorescu 
Ei bine, că tot e iarnă, și pentru că și zăpezii îi e dor de drumul pe care s-a topit cândva, m-am hotărât să fac și eu să fac ghidușia. E fundamental să mai dizolvăm câte ceva din noi din când în când. Eu una nu pot duce toate gunoaiele și sticlele goale și anul următor, efectiv nu mai am loc, pentru că am acest obicei prost să nu arunc nimic, iar la sfârșit de an mă trezesc și cu mintea și cu cămara pline. Nu degeaba se face curățenie în preajma sărbătorilor. Mă așez jos în fața cămării și analizez fiecare pungă, fiecare borcan, fiecare sticlă de vin, îmi place să știu ce am mâncat și ce am băut, îmi notez mărcile pe o foaie, pentru că de asta le și păstrasem să mai cumpăr cu alt prilej același lucru care mi-a plăcut cândva. Mă gândeam să fac poze etichetelor și astfel aș mutat cămara într-un simplu folder, era foarte la îndemână, dar nu am făcut, se pare că sunt foarte conservatoare și când vine vorba de conserve, râdeam și mă bucuram că, totuși, chiar cu multă treabă mai puteam glumi. Cu alte cuvinte, strâng ambalaje, ziare, cartoane, nu se știe niciodată ce proiect are fiică-mea de făcut și nu am timp să cumpăr, din experiență știu că aceste resturi m-au ajutat mult și m-au scos din situații extrem de dificile. Nu se știe niciodată dacă o hârtie de ambalat o pot reinventa să împachetez din nou un cadou, sau dacă un prieten, ca astă vară, îmi trimite o ladă de afine, și drept urmare căutam disperată borcane goale să pun dulceața pe care aveam s-o fac. Reciclarea e operă de artă. Într-un fel scrisul este același lucru, odată cu el recuprez ceva ce cred pierdut. Îmi imaginez subit dacă și capul meu arată precum această debara, când, de câte ori deschid ușa aflu imediat ceea ce caut, citesc pe etichetă: castraveciori cu hrean, gramajul, marca, și-mi spun mulțumită, da, da, asta trebuie să cumpăr și azi. Întotdeauna prefer acreala și nu doar a alimentelor, ci și a oamenilor, prefer cinismul acela sincer decât un îndulcitor artificial.
Pieptul meu pufăie, pufăie ca o groapă de gunoi, fumul devine înecăcios și trebuie să mă așez la masa de scris. Femei ca mine care-și simt sfârșitul încep migrația pe foi. Nu pot înmagazina și transporta bucuria sau frumusețea unui moment până când ajung în fața foilor. Orbirea duce la rătăcire, într-un fel, e firesc să nu pot. Drumul, fie cât de mic, diminuează, memoria păstrează numai ce vrea ea, după criteriile ei, niciodată știute. Și dacă mă gândesc bine, în acele secunde, poate minute nu am nicio intenție de-a păstra, de-a stoca. Scrisul, în cazul meu, vine ca o dezgropare. Puțini dezgroapă morții, de regulă, scriitorii îngroapă prin scris, fapte, întâmplări, care, prin amprenta tipografică, sunt trecute cu brio în viața de dincolo. Mintea nu e decât un dispozitiv care realizează anumite comenzi, un fel de instalație dotată cu corp, vene, degete, care făcea trecerea dintr-o parte în alta. Când scrisul se luptă cu memoria întotdeauna pierde. E nevoie ca zalele lipsă să fie inventate sau împrumutate. La fel ca în genetică, când nu există secvența de care e nevoie se ia din altă parte, de regulă, ceva foarte asemănător, la final niciodată nu știi ce „monstruozitate” ai conceput. Și prin acest mijloc, de ce nu, meschin, corijez lipsa. Poate că destinul este un fel de memorie de care nu suntem conștienți și care trebuie consumată, dusă la „bun” sfârșit. Nu am de unde ști că, de fapt, zi de zi nu fac decât să mă iau după cenușa pe care, și de data asta, am presărat-o cu grijă să o pot recunoaște.
Scrisul nu cere o îndeletnicire prea mare, este la fel cum faci curat prin casă, în fiecare zi, la două zile, o dată pe săptămână, poate pe lună, scrisul devine un instrument de curățare, în afară poți folosi mătura, furtunul, fărașul, pentru scris cuvintele; dacă ai suficient gunoi mături, dacă nu, nu; poți fi și acel norocos care nu are nevoie, dovadă că nu toți semenii scriu. Ce se întâmplă cu impuritățile lor, amintirile plăcute, neplăcute, emoțiile care reverberează și a doua zi, și a treia, poate e plăcut, poate nu, oamenii le acceptă, le disimulează, le transformă în altceva, poți expulza nu doar rânduri ci chiar transpirație, faci sport, însă asta nu poți împărtăși cu alți oameni. Deși, mereu am fost adepta zalei lipsă care regenerează orice parte din corp, din gând, această „calitate” mă face și mai crudă. Crud, în acest caz, este echivalentul sincerității.
Cred că fiecare scriitor își păstrează tot restul vieții trăsăturile larvare, pata proprie de culoare dată de locul nașterii, de casa unde a trăit, de împrejurimi și de toată copilăria prin care a trecut; el cară fără să vrea ca un melc acest lăcaș care-l va feri toată viața de rele și în care se poate ascunde când e cazul. Poate că este o afecțiune, poate nu, unii se pot debarasa, alții nu. Eu sigur port și acum acea înotătoare dorsală asemenea mormolocului. Și când nu ești niciodată întreg, nu-ți rămâne decât să scrii, să scrii până la completarea exhaustiv-epuizantă. Încă de la începutul lumii, sunt convinsă că au fost specii și sub-specii mai mult sau mai puțin fragile, unele au pierit, altele dimpotrivă sunt mai puternice, și parcă-mi pare cunoscută situația, când singur și nesilit de nimeni scriitorul se aruncă în foc pentru o lume nouă.
Când ești cu adevărat singur, nu scrii, nu citești, ești tu cu tine, prin urmare nici în acest caz nu ești singur, mai cu seamă când desenezi sau pictezi. Singurătatea nu se poate exprima. Dacă se enunță prin orice fel de reprezentare exterioară nu mai e singurătate. Singurătatea e mai mult o formă incipientă a morții, o pregătire a ei, iar asta puțini oameni posedă. În fond nu suntem deloc singuri, tehnic nu e posibil. De altfel, când a fost inventat cuvântul singurătate altceva s-a luat în calcul, când spui om singur, te referi fără partener sau altcineva lângă el, nici omul însingurat nu e singur, căci e cu singurătatea lui care-i place. Dacă singurătatea ar fi așa cum se spune, un balaur înfometat care te înhață cu totul din prima dar care nu te mănâncă, te ține la foc mic, te lasă să fierbi în suc propriu, ce rost ar mai avea? Din ea înveți, tragi concluzii, te liniștești până începi chiar să te bucuri. Așa că ființa asta cu șapte capete să se numească altfel, vă rog!
Ieri m-am trezit la 7.01, era prima oară în ultimii 10 ani când mă uitam la ceasul de pe noptieră și vedeam o oră așa târzie. De obicei, mă trezeam la 5.15-5.30, dintr-un reflex născut odată cu scrisul. Orele matinale până spre 8 erau singurele ale mele, întuneric, liniște, foile ca niște banchize pe masa de scris așteptau mereu să mă ducă în larg așa cum se duc și bătrânii eschimoși; pentru că da, scrisul e formă de pierdere. Iar masa un imens ghețar din care se desprind miraculos acești colaci de salvare. Cu o zi în urmă însă, eram încă în pat, ochii se închiseseră singuri după ce iradierea ceasului mă orbise preț de câteva secunde atât cât să văd ce oră este, soarele era întins de-a binelea pe cearceaf, practic, eram toată o baie de limpezire, distingeam cel puțin trei feluri de păsări, vrăbii, guguștiuci și papagalii vecinilor care aveau colivia în curte, viața, deci, începuse și eu o ratasem. Îmi părea rău că nu fusesem acolo să aud primul tril și să văd prima rază. Becul de pe hol își pierduse utilitatea în fața luminii puternice care intrase ca o avalanșă prin ferestrele parcă sparte. Puteam număra treptele scării pe care coboram, dar nu am făcut-o, nu știu de ce, numai pe întuneric vreau să știu câte trepte cobor dimineața, în timpul zilei acest sentiment de curiozitate nu-l am și uit, acum însă mă țineam de balustradă și deja coborâsem câteva dintre ele, mi-am spus în gând, poate mâine. Deși miracolul trezirii mele la ora 7 nu știam dacă se va mai întâmpla și a doua zi, așa că am urcat din nou să număr treptele. 18. Apoi mi-am făcut un ness liniștită, am tras draperiile din camera de jos și am început această bălăceală. Eram încă singură și casa nu era decât un loc de scăldat numai al meu, nu trebuia să stau la rând să apuc de sfoară și să-mi dau drumul în apa dimineții. Acum e momentul cel mai bun când reflexia oglinzii mă arată cu adevărat cine sunt, în scurt timp voi fi mamă, soție, funcționar public, vecină sau mai știu eu ce altceva, altcineva, toate aceste pete mătuiesc suprafața netedă a ei. Și cum spuneam, acesta e motivul trezirii matutine, căutarea unui loc de scufundat în propria imensitate, care în timpul zilei nu există, golul acesta în care-mi place să sar în scurt timp se va închide iar pe dușumea vor călca multe picioare, de obicei numai tălpile le văd, pantofii, unii parcă cu placheuri, alții cu tocuri ascuțite care fac un zgomot cumplit. Afinitatea față de scris alungă tot ceea ce este de nedorit, mai ales bătrânețea, de fapt, vârsta nici nu mai există, totul nu este altceva decât despre zăpada din primul rând.
Îmi amintesc la Revoluție, iarna și frigul se mutaseră în mine, mai mult de atât, frica își făcea loc ca un animal sălbatic, dement, înghețat, se băgase cu totul în mine. În mine urlau lupi, nimic nu se domesticea, cum poate ar fi trebuit. Atunci privind pe geam, ca și cum aș fi privit în mine, mi-am spus: Dacă ar fi fost un instrument muzical aici! M-aș fi încălzit. Sau poate o carte, un om sau câteva foi albe. Dar nu avem nimic din toate astea, becurile stinse și frigul erau tot ce aveam, peretele despărțitor între mine și stradă exista, îl puteam pipăi, însă la cota acelor zile el dispăruse cu desăvârșire. Și azi, după atâția ani, când îmi este frig, îmi spun: Este ca la Revoluție. În fracțiuni de secundă când porii simt frigul acerb care rupe oasele prima senzație mă transportă înapoi în timp, în decembrie 1989. „Omul este un lup pentru om” – Boris Pasternak, continuam să privesc pe fereastra de-acum inexistentă la o pădure pustie, neîmblânzită, puteai fi mușcat, doborât la fiecare pas. Oamenii, aceia foarte puțini, mergeau aplecați, nu pentru că ar fi căutat ceva, poate libertatea, ci de spaimă. Unii alunecau pe gheață și le trebuiau minute bune să se ridice, de teamă să nu facă zgomot sau să fie văzuți și mai bine, și nu știu de ce, aceste căderi parcă le făcea bine, îi călea, îi pregătea pentru ce va fi urmat să fie mai rău. Orice cădere trezea, ei se scuturau discret pe haine și erau mai atenți și mai cu ochii în patru. La un moment dat văzusem un om care preferase să se târască pe zăpadă decât să meargă, dispăruse pe o străduță laterală. La ce bun să ieși din casă, ce urgență cerea așa risc, mă tot întrebam și deodată mi-am dat seama cât de mulți oameni aveau curaj să înfrunte nu frigul, frigul nu exista, putea la fel de bine să fie plină vară, ci gloanțele, moartea. Atunci nu mi-am dat seama, abia azi, îmi dau seama că moartea putea fi anihilată de curaj, nimeni nu o vedea, deși stătea bine mersi pe spatele fiecăruia. Această neînfricare a căzut ca o cortină pe tot Bucureștiul, oricine ar fi tras, gloanțele se opreau în ea și ricoșau înapoi, astfel că nu noi, ci ceilalți au cedat. Aceasta e singura asemănare care mă caracterizează când vine vorba de scris, să nu fiu văzută, prefer locurile dosite și frigul care mă determină să port multe haine, iar scriind, ca în preajma unui foc de tabără mă încălzesc și le dau jos, nu doar pe ele, ci toate alte făpturi care uneori mă locuiesc, cu sau fără voia mea.
„Statisticile realizate arată că în jur de 100 milioane de păsări mor anual din cauza coliziunii acestora cu geamurile. Se pare că păsările văd spațiul reflectat de un geam, dar nu și obiectul în sine.” De unde și paradoxul scriitorilor: Sunt milioane de scriitori care mor anual din cauza coliziunii cu geamurile – realitate de care cărțile lor se lovesc, ei văd spațiul reflectat dar nu și obiectul în sine.
Scrisul este efectul secundar al unei mari fericiri sau al unei mari tristeți, nu pot contrazice sintagma, dar este și o boală cronică cu care te obișnuiești și care-și stă în gât ca un os de pește. În fond nu este decât o părere de rău, zi de zi umplu traista iluzorie cu lumi irealizabile, ce poate fi mai măreț, să te așezi la masa de scris și să lași pe alții să facă brambura prin tine. Nu este mijloc mai bun decât scrisul să ciuntești din tine și să dai de pomană și altora. Zi de zi mai tai, mai tai, în ciuda căderilor, mai pui pe foi. Scrisul este un fel de vânătoare. Eu una nu stau cu orele în fața foii albe la pândă, între timp veritabilii soldați curăță, șterg arcul, ascut săgeți, așteaptă camuflați, eu nu, stau departe, citesc sau mestec în mâncare, spăl vase, șterg praful, dar trec negreșit și pe la foi să văd ce mai apare în câmpul deschis și deodată văd ochii scânteietori ai unei căprioare, iau creionul și scriu, exact ca acum. A căzut în capcană! Nu știu care dintre animale. Simt niște ochi mari, negri ațintiți asupra mea, tot ce pot face este să nu mă mișc. De aici de sus, ca și cum aș fi pe acoperișul unui bloc văd orașul cu intestinele încurcate, văd prin cutiile torace ale oamenilor fel și fel de vietăți cum mișună, viața colcăie prin ei ceva de speriat, moartea îi va îmblânzi.
Scrisul nu este eschivare, fugă sau cine știe ce exil, nici o a treia pleoapă care te ajută să vezi la mari înălțimi, nici frondă; scrisul este casnic, mai mult o îndeletnicire, așa cum ai face o prăjitură, de exemplu, nu tuturor ne ies cozonacii. Cu puțină atenție, căldură, drojdie proaspătă, făină bună și mai ales să nu uităm de timpul petrecut la dospit; nu degeaba bunica când frământa spunea: Faceți liniște! Și de-acum gata: Faceți liniște! La scris: Îmi amintesc când eram mică, m-am înțepat într-o creangă de cais, în timpul accidentării lăstarul s-a rupt. Am luat crenguța de jos cu gândul să o pun în apă, am așezat-o în camera mea în poziție verticală rezemată de perete, dar m-am luat cu altele și am uitat de ea. Dimineața sângele meu se prelinsese chiar pe rana ei și singurul boboc înflorise. Râdeam, și-mi spuneam, asta nu e nimic, era ceva dacă înflorea dușumeaua, dar când vine vorba de scris putem face și asta. La mulți ani! 😊
