Carmen Sorescu 
Trăiesc în fiecare zi la granița dintre un mare trecut care se scufundă – ca și cum aș fi prinsă în casa în care locuiesc de un tsunami care tocmai a demolat casele vecinilor și valurile se apropie vertiginos – dar cu toate astea, ca printr-o minune, în partea opusă, dincolo de poarta mea se întinde un mare viitor, elusiv, dar la fel de nesigur precum un bulevard plin de mașini. Nu pot pleca niciodată, nici într-o parte, nici în cealaltă, sunt prinsă în propriul corp ca într-o capcană.
Imaginați-vă zbaterea.
Zi de zi mă întreb ce mai fac, unde mai plec, unde mă mai plimb, doar, doar să nu conștientizez că am trup, și este ca și cum nu mi-ar plăcea să-mi dau seama de viață, celule, febră, mișcare, clocoteală, ca și cum nu vreau să simt că am mâini, picioare, vreau să le obosesc cât mai mult, să le amorțesc până la epuizare. Și cu cât merg mai mult, alerg prin parc, muncesc în grădină, conduc sute de kilometri pentru a mă îndepărta, nu de casa pe care am părăsit-o, vecini sau cunoștințe, ci chiar de mine; aici e paradoxul, cu cât fug mă apropii și mai mult de corp, știu ce-mi trebuie și mai ales să fiu mai sinceră cu mine însămi: Bunăoară, eu m-am întrebat atunci în ziua aceea de vară, ce contează de fapt că el vine sau nu, sau ce va zice soră-mea că el nu mai poate veni, că nu a făcut tot efortul, în prima secundă mi-am dat seama că nu mă interesa decât ce va zice soră-mea, cum va fi știrbită imaginea mea de femeie iubită, atunci brusc m-am așezat jos cu o starea de rău, moleșeală și totuși cu o bucurie imensă în același timp, și mi-am zis: Incredibil, nu-l iubesc. Nu-mi venea să cred, dar era purul adevăr, atunci ca și cum marea își retrăgea valurile am descoperit că numai eu îl țineam viu, cum mi-am dat seama de asta am fost liniștită. El nu era ca o corabie care se scufunda în fața mea și după care m-aș fi putut afunda zi de zi să mai scot la suprafață din așa zisele comori, deloc, era o corabie care se ducea în larg, tot mai în larg și s-a dus până s-a făcut mică, foarte mică, inexistentă, pulverizată și luată de viață și moarte la un loc într-o mare năclăială de care nu-mi păsa.
Zi de zi în aceeași colivie, dar asta ar fi chiar poetic, lucrurile stau puțin mai altfel, e vorba de o groapă pentru urși în care se pun țăruși sau capcane metalice, de unde nu se aud ciripeli și cântece ci numai tânguieli, gemete. Funcționează simplu. „Detalii produs: Capcana pentru vulpi și alte animale sălbatice, înființată pentru a fi utilizata atât în interiorul gospodăriilor cât și în aer liber. Capcana se acoperă cu paie și frunze să pară un cuib fals. Capcana se activează atunci când animalul elimină momeala. Aceasta capcana este construită din oțel inoxidabil. Avantaje: Eficiență, rezistență la rupere și rugină.” Bunica avea permanent în pod o cursă metalică pentru șoareci, când se aducea porumbul inevitabil apăreau și șoarecii, ea punea brânză de obicei ca momeală, însă într-o zi chiar pisica și-a prins -unul din picioare.
Imaginați-vă zbaterea.
Când spun marile granițe îmi imaginez marile lacuri, pe care, de altfel, nu le-am văzut niciodată, și poate cu atât mai bine, mă uit la fotografii și încerc să pătrund în adâncimea lor, adică în acel hotar neperceptibil cu ochiul. Desigur bornele kilometrice sunt la locul lor, vizibile, delimitează o țară de alta și când uscatul se termină granița de deasupra apei este doar linia imaginară care desparte.
Ceva sau cineva întotdeauna desparte, vizibil sau invizibil, ceva sau cineva este acolo mereu mereu să pună punct.
Însă aici nu se va întâmpla nicio crimă și nu se va îneca niciun personaj, nu despre salvarea cuiva este vorba, ci mai degrabă ce e salvarea? Și cât de bine sau mai puțin bine e înțeleasă și cât de diferită este. Și dacă nu cumva cel care strigă ajutor e chiar salvatorul lui însuși. În pădurile de aici este liniște, se aud câteva drujbe dar zgomotul lor se disipează peste tot în aer, aproape lucește ca apa lacului din fața mea și într-un fel mă bucură ca fiind singurul semn uman.
*
Cea mai bună comparație a unei cărții este cu librăria însăși, atunci când deschizi o carte e ca și când deschizi ușa unei librării, dai de valize, cești, seturi de ceai, veioze, tablouri, chiar sticle de vin, da, mi-am zis nu am fost atentă poate scria papetărie-librărie, dar oricum toate astea nu aveam de-a face, așa e și cum dai prima pagină, găsești tot felul de lucruri care nu au de-a face cu literatura. Știind ce anume vreau să cumpăr, m-am dus direct la casa de marcat și am întrebat, doamna s-a uitat în catalog să vadă dacă mai exista cartea în depozit, noroc, mai era una. După ce mi-a adus-o, în timp ce eram cu capul în jos, căutam bani, mărunt, mă întreabă:
-Nu ați mai cumpărat și acum, parcă un an, această carte? Vă țin minte, tot așa, ați venit direct la mine.
M-am uitat terifiată, nu era prima oară, altădată o stewardesă mă întrebase identic:
-Nu ați mai călătorit și acum un an pe ruta aceasta. Vă țin minte, aveți față de thailandeză. Îmi aminteam perfect chipul soțului meu translucid care se apleca din scaunul strâmt al avionului să vadă ce față am, de parcă el de atâția ani pierduse ceva, nu-și dăduse seama. Am râs amândoi, da, așa era, mai călătorism în urmă cu un an. Și-n timp ce mi se derula în minte situația din avion, exact așa, cu dialog cu tot, parcă intrasem într-un tunel al timpului, deodată mă trezesc:
-Da, am mai cumpărat. Oamenii nu se înșală în privința mea, asta îmi e foarte clar, dar nu știu cum fac să ajung punct de reper sau oricum ceva, ca un far care e ținut minte și după atâta timp. Pentru că nu stâlpul acesta a luminat ceva în ele dacă memoria lor nu m-a șters. Granița dintre apă și uscat uneori există și așa. Și ce vreau să spun cu acest exemplu e că, deși cred că există uitare, câteva bariere care cad în urma mea și șterg acest fel întâmplări absolut irelevante, undeva e un tot unitar, undeva totul se leagă și deodată granițele dispar.
*
De curând cineva m-a întrebat dacă vreau să-mi ia un interviu, și până să-i scriu un răspuns, chiar în timp ce punctele de suspensie încărcau cuvintele pe care le scriam în timp real, îmi apar în față zece întrebări. Și atunci brusc m-am oprit din tastat, rândul s-a pierdut și nu am mai răspuns nimic. Nu pot răspunde unor întrebări deja știute, e ca și cum am un test și îmi dai și răspunsurile, paradoxal întrebările, de ce m-aș pregăti, și mai ales nu știu de ce dar parcă aș fi copiat. Faptul că nu aș fi vrut să știu întrebările îmi dădea o oarecare teamă, dar o teamă care ajuta, pentru că nu, frica te face inteligent, e de preferat asta unor răspunsuri blazate, pe atât de pompoase. Așa că am ratat cu brio, și probabil voi continua să ratez. Dar „eșecul” s-a transformat într-o așa zisă reușită la care nu mă gândeam. A fost un impuls de moment generat de chiar teama transcrierii, a duplicării mele, cu alte cuvinte nu pot fi decât una, nu am granițe.
*
Îmi place să călătoresc la bunici, brusc las toate astea de-o parte și plec, nicio graniță nu mă poate opri. Am avut o perioadă de 2 ani de zile când negreșit la fiecare sfârșit de săpătmână erau acolo, ba prin pădure, ba prin grădina de legume, livadă, ba scoteam apă și le duceam lor sau udam, diverse, ce face tot omul când se duce la țară. Mai ploua, era noroi da, era nevoie de cizme de cauciuc, se mai lua curentul electric, se rupeau firele de la furtună, mai stăteam și pe întuneric, uneori văruiam copacii, plantam, adunam fructe, făceam dulceață, compot. Pentru ei. Eu plecam oricum. Și acest oricum era mai greu de trecut decât orice graniță. Îmi amintesc soarele acela timid și totuși țepos de primăvară, când miroseau caișii deja a gem și albinele zumzăiau, când mama striga că e gata cafeaua, când nu-mi venea să las bidineaua, dar nici ceașca de cafea. Aici era granița mea preferată, când mă ștergeam cu mâna pe frunte și ziceam: Gata, pauză! Limita teritorială se întindea ca o câmpie verde, interminabilă până dispărea și eu mă făceam tot una cu ea, luată de foșnetul lanurilor, de apa adâncă, de muncă, de aburii de cafea până mă odihneam într-un fel ciudat și întâlneam ființa aceea adâncită și ea în mine ca apa rece din fântână. În acest moment când corpul e amorțit, obosit, de nicio parte integral, când rațiunea nu mai domină și fac totul fără știrea ei, aici unde concilierea este foarte la îndemână, aici nu mai sunt granițe.
La fel cum se întâmpla pe vremuri la granița Palestina cu Israel, la ora prânzului cineva, când dintr-o tabără, când din alta, ridica steagul alb și atunci toți puneau ibricele la fiert, făceau ceai, beau și mâncau împreună toți într-un morman de prietenie, preț de un cât de mic armistițiu de care superiorii nu știau și pe care ei și-l făceau acolo la fața locului așa cum făceau pâinea, după care iar apărea granița, mai mult granița aceea imaginară, a conflictului. Posibil să fac asta zi de zi cu propria viață. Să-mi fiu și dușman și prieten, și doar atunci când obosesc, amorțesc și-mi este sete sau foame să fac pace cu mine, doar atunci pot da jos sârma ghimpată.
Simt că fac parte din gloata zilierilor care au fost duși în Germania, nu știu de ce dar spre Germania tot timpul s-a îmbarcat cam la fel, ba în trenuri, ba în avioane, sub același criteriu al mulțimii oarbe care nu contează.
Conform definiției granița este limita care desparte iar nu limita care lipește, prin trasarea ei se stabilesc teritorii, proprietăți, deși la fața locului vezi cât se poate de clar pământurile ca pe un tot unitar, poate că definiția ar fi sunat mai bine: granița este limita care unește. Uneori denumită și linie imaginară – frontiera ești tu, sunt eu…
La mine pe stradă mașinile nu respectă niciodată viteza de deplasare, peste tot sunt indicatoare: Nu depășiți 50 km/h; în practică când se schimbă semaforul de la Piața Romană pe Bd. Lascăr Catargiu începe spectacolul de sunet, din pricina asta tot timpul mi-am dorit să locuiesc pe o stradă mică, întunecoasă, dosită și sper să ajung cândva ca viermele de mătase. Aș vrea deci, ca-ntr-o zi să-mi pot trasa propria graniță dintre întuneric și lumină, aștept ziua aceea când bezna va străluci.
