Nicolae Manolescu Daniel Cristea-Enache: Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 pare să ne fi îndepărtat de „modelul“ stagnării din anii 1990. Se poate spune că actuala clasă politică este sub nivelul celei dinainte, dar calitatea ei contează prea puțin, în contextul acordării politicilor noastre cu cele ale Uniunii Europene? Oare s-a produs o occidentalizare și „de jos în sus“, dinspre cei care lucrează sau studiază în Occident spre decidenții politici și guvernamentali?
Nicolae Manolescu: România anilor din urmă pare a fi devenit, dacă avem în vedere nivelul politicienilor, o țară a piticilor politici. În anumite perioade, nici în comunism clasa politică n-a coborât atât de jos. Ai dreptate, dragă Daniel, e vorba de un paradox: odată cu aderarea României la UE, în loc să crească nivelul intelectual și cultural al politicienilor români până la nivelul politicienilor occidentali, lucrurile au stat exact pe dos. E adevărat și că nici clasa politică europeană actuală nu mai e comparabilă cu aceea din deceniile anterioare. Am petrecut nouă ani la UNESCO și am putut constata prin proprie experiență o scădere alarmantă a calității clasei politice în toată lumea. Am fost „contemporan“ cu trei serii de ambasadori, așa că știu ce spun. N-am o explicație foarte clară pentru acest paradox. Vorbesc despre țara noastră. Cu atât mai puțin, sunt lămurit de ce se întâmplă același fenomen și în multe alte state ale lumii. Logic, ar fi trebuit ca școlarizarea politică superioară a tinerilor din anii 1990 să facă din ei politicieni experimentați în anii 2010. M-am întrebat nu o dată, de exemplu, unde sunt cei pe care noi, adulții de ieri, i-am sprijinit să studieze în Occident sau în SUA. Și au fost destui. Nu-i văd, cu puține excepții, nici în parlament, nici în guvern, nici în partide (mai cu seamă la vârful acestora). S-ar spune că au ales alte profesii în afara politicii. S-a produs, se pare, o trecere de la entuziasmul față de politică al majorității intelectualilor din anii 1990 la un dispreț față de politică al majorității intelectualilor anilor 2010. Îndeosebi a celor care au absolvit umanioarele, ca și a artiștilor sau scriitorilor. S-a produs așadar o întoarcere la uneltele lor. Pe care o prevedeam eu însumi în discuția cu Paler, fără să am atunci nici cea mai mică idee că prevederea mea se va adeveri abia după două sau trei decenii. Mai exact, prima ei parte. A doua, aceea cu scârba de politică, nu mi-a trecut prin cap.
Fiind eu pe vremea aceea un optimist incurabil (așa mă credeam, naivul de mine!), n-aveam cum să-mi închipui ce decădere va suferi clasa politică românească. Îi desfid pe cei mai pesimiști dintre prietenii mei să pretindă că au prevăzut dezastrul. Eu, unul, recunosc, nu l-am prevăzut nici măcar când urâtul miros al culiselor politice mi-a mutat nasul din loc. Nu sunt un nostalgic: știu prea bine câte parale făceau destui dintre politicienii de ieri. Dar dacă mă gândesc la cei de azi!? Mi-ai cerut, dragă prietene, la un moment dat, să vin până în prezent cu portretele. Am ezitat, cum bine știi, să-ți răspund. Nu sunt nici acum sigur că simt un impuls irepresibil de a-i portretiza pe acești pitici politic cum îi denumeam. Cu atât mai mult cu cât nu deschid bine televizorul, indiferent la ce oră, fără să mă trezesc pe ecran cu figuri detestabile de politicieni (îi las în plata Domnului de data asta pe jurnaliști), capabili de toate mârșăviile, doar-doar nu-i va uita lumea înaintea unor alegeri care, nu mâine, dar cu siguranță poimâine, vor trebui să aibă loc. Problema lor e, vezi Doamne, limitarea drepturilor omului, dar cu o excepție majoră: dreptul la viață. Piticii din parlament s-au bătut ca chiorii, fără să țină seamă de avizul specialiștilor, ignorând pericolul ca o relaxare grăbită să expună societatea în întregul ei unor riscuri incalculabile. Pe unii i-a lovit un sindrom curat constituțional. Ce declară ei în cel mai pur stil caragialian? Nu vrem să încălcăm Constituția nici dacă va fi să moară oameni! Și uite așa, procedurile trec înaintea conținutului legilor, iar forma devine mai importantă decât fondul. Când scriu aceste rânduri, nu știu ce urmări vor avea cele trei zile rămase fără reglementări din cauza unor pitici politic. Pregătind capitolul pentru publicare, după cinci luni, știu că urmările au fost dezastroase. Să dea Dumnezeu să nu fie o nenorocire, mă rugam atunci. Și adăugam: Dar dacă va fi o nenorocire, ce vor zice Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Șerban Nicolae, Florin Iordache, Renate Weber, Alfred Simonis, Marcel Ciolacu și restul coronascepticilor? Nestimați domni, azi, 13 mai, avem peste 1000 de infectați în 24 de ore. Nu vreau să mă gândesc la ce va fi luni, 18 mai. (Nu mai știu câți au fost în lunea cu pricina, dar azi, 9 octombrie, sunt peste 3.500!)
Iertați-mi acest interludiu scandalizat! (Dar se pare că am avut dreptate.)
